Captivul reveriilor (partea I)

Scenariu de film — comedie romantică

PERSONAJELE

Vasile Ionescu, profesor de matematică, 35 de ani

Maria Bunea, vecină, 35 de ani

Horia, fiul Mariei, 11 ani

Iulia, eleva lui Vasile Ionescu, 18 ani

Tatăl Iuliei (Anton Lupea), 48 de ani

Mama Iuliei (Lucreţia Lupea), 42 de ani

Mircea Vlădescu, profesor de latină, 35 de ani,
prietenul lui Vasile Ionescu

Alţi profesori, profesoare, invitaţi ai familiei
Iuliei, elevi etc.

1. Garsoniera de la etajul doi a profesorului Ionescu, a cărei fereastră dă spre un parc întins, cu copaci seculari.
Acum camera e cufundată în beznă.
Începe să sune un ceas deşteptător. Se aude cum o mână înfrigurată îl caută. Îi trebuie câteva secunde bune până să reuşească să-l oprească. După alte câteva secunde se aprinde o veioză.
Buimac de somn, profesorul Vasile Ionescu apucă deşteptătorul şi îl priveşte nemulţumit. Fusese pus să sune la ora patru.

VASILE: Patru… De ce patru? Ei, fir-ar să fie!

Schimbă soneria la ora 6:45, pune deşteptătorul la loc pe măsuţă, se culcă la loc, stinge veioza.
Din nou beznă. Peste câteva clipe începe să se audă un sforăit, care parcă vine de undeva de departe, la început foarte slab, apoi tot mai desluşit. Vasile se foieşte în aşternut, deranjat de sforăit. Sforăitul creşte în intensitate până devine limpede că aşa nu va mai putea adormi. Se aprinde veioza. Vasile se ridică într-un cot, priveşte într-o parte şi într-alta, nemulţumit, încercând să ghicească de unde vine sforăitul. Dă pătura la o parte şi se dă jos din pat. Încercând să ia urma sforăitului, se apropie de fereastră. Ridică transperantul, deschide fereastra. La zgomotul ferestrei deschise, o căprioară care stătea nemişcată în centrul pajiştii a tresărit speriată şi a fugit făcându-se nevăzută printre copaci.
O privelişte neasemuit de frumoasă i se deschide în faţa ochilor: bătrânul parc care se întinde dincolo de o stradă îngustă care trece în lungul blocului. Mijesc zorile. Linişte desăvârşită… Desăvârşită? Nu tocmai: vrăbiile, încă somnoroase, îşi împărtăşesc primele impresii despre noua dimineaţă. Şi misteriosul sforăit.
Iată o pajişte încadrată de copaci seculari. Coroanele se profilează distinct pe fundalul cerului trandafiriu… Alei şerpuite, felinare încă aprinse, ronduri de flori.
Vasile ascultă cu atenţie. Sforăitul care nu l-a lăsat să doarmă parcă dintr-acolo vine — din parc.
Iată un copac bătrân, înconjurat de un pâlc de copaci tineri. Trunchiul său se umflă şi se dezumflă abia perceptibil în ritmul sforăitului. Aşadar, el era! Iată şi un ciot întruchipând nasul, şi o scorbură întruchipând gura… Vasile priveşte cu încântare… Iată şi câteva lăstare, între „nas” şi „gură”, tremurând sub „suflarea” adormită a copacului… Vasile nu este singurul nemulţumit că nu-i lăsat să doarmă: cei câţiva copaci tineri din jurul celui bătrân se răsucesc, se agită, ramurile de sub coroane se îndoaie în chip de braţe nervoase ducând la gură degetul; tinerii copaci şoptesc supăraţi: „Ssst!”… „Ssst!”
Vasile continuă să privească încântat.
Fereastra de la etajul trei s-a deschis şi ea larg, fără ca Vasile s-o vadă. Maria, vecina de deasupra a profesorului Ionescu, în cămaşă de noapte, priveşte şi ea parcul la revărsat de zori, la fel de încântată.
Dar… poate că nici el nici ea n-au văzut-o de la început: de-a curmezişul pajiştii, silueta unei făpturi feminine, translucide, parcă încropită din aer, zace leneşă, lungită pe-o rână peste întreaga întindere a pajiştii: Noaptea. Noaptea încă mai dormitează — femeie somnoroasă, înveşmântată într-un văl transparent, cu pletele-i lungi de ramuri de salcie plângătoare răsfirate peste umărul gol… Noaptea cască, se ridică în capul oaselor, se întinde leneş, cască din nou.
La fereastra de la etaj, Maria priveşte, fermecată. Se întreabă dacă nu visează. Nu-i sigură. Contrariată, se apleacă peste pervaz, spre fereastra profesorului Ionescu, pentru a se asigura că nu-i singura care vede silueta ireală a Nopţii, întinsă peste pajiştea din parc. Atinge cu cotul, fără să vrea, un ghiveci cu flori, care cade şi se sparge la piciorul blocului…
Vasile nu dă semne că ar fi auzit zgomotul…
În schimb, alte două sau trei ferestre din bloc se luminează, apoi se deschid: locatari treziţi din somn de zgomotul ghiveciului spart se ivesc supăraţi la ferestre şi se apleacă în afară să vadă ce se-ntâmplă. Nu par să fie interesaţi de altceva decât de ghiveciul spart… Ferestrele se închid la loc, luminile se sting.
Maria nu se mai satură de priveliştea parcului la ceas de zori…
La fel şi Vasile.
Lumina dimineţii a crescut. Făptura ireală a Nopţii a dispărut. A rămas doar pajiştea goală… Ciripitul vrăbiilor s-a înteţit.
Dar ce vede Maria în parc? Să fie oare un grup statuar în centrul pajiştii? Un bărbat şi o femeie, ambii în costume dintr-o singură piesă, mulate pe corp, albe din cap până în picioare, pe un piedestal de piatră, contopiţi într-un sărut încremenit?… Sau sunt oameni vii?…
Maria e fascinată. Îi priveşte pe cei doi cu atenţie încercând să-şi dea seama dacă sunt sau nu vii… Se apleacă mult peste pervaz şi reuşeşte să zărească fereastra profesorului… Dar fereastra este acum închisă.
Visătoare, Maria închide şi ea fereastra.
Vasile s-a întors în aşternut. Nu doarme. Cu mâinile încrucişate sub cap, priveşte în gol. Un pic trist?
În apartamentul ei, Maria străbate în vârful picioarelor un hol, întredeschide cu precauţie o uşă. Este odaia lui Horia, care doarme. Maria închide încetişor uşa la loc…
Întoarsă în odaia ei, se culcă. Lungită în pat, cu ochii deschişi, zâmbeşte amintirii ei recente.

2. Profesorul Ionescu, în costum, cu o servietă în mână, iese din garsoniera sa şi încuie uşa. De la etajul de deasupra coboară alergând Horia, într-o mână cu două rachete de badminton şi în cealaltă mână cu o minge penată.
Cei doi discută în timp ce coboară.

HORIA: Bună dimineaţa, dom’ profesor.

VASILE: Bună, Horia. (Se îndreaptă amândoi spre ieşire.)

HORIA (arătându-i rachetele şi mingea): Facem o partidă?

VASILE: Nu pot acuma, Horia. Am ore. Îmi pare rău.

HORIA: Ce păcat! Nu ne-am prea nimerit în ultima vreme. Ba dumneavoastră dimineaţa şi eu după-masă, ba invers… Nu ne nimerim deloc!

VASILE: Ce să-i faci, Horia, cam aşa se-ntâmplă.

HORIA: Dar spre seară? Ce ziceţi? Să vă caut?

VASILE: Nu ştiu, Horia, să vedem. Sunt cam ocupat săptămâna asta.

HORIA: Dar vă caut? Poate puteţi.

VASILE: Ce să zic… Caută-mă. Dar nu promit nimic.

HORIA: Bine, trec vă caut… Acuma mă duc în parc. Poate găsesc vreun amator. Vichi mai iese pe la ora asta. Da’ nu-i de mine…

VASILE: Nu?

Au ajuns jos în holul blocului.

HORIA: Nu. Le dă anapoda rău de tot… Cu dumneavoastră mă potrivesc cel mai bine.

VASILE: Da? Mă bucur.

Horia îi face semn de rămas-bun cu rachetele şi o zbugheşte pe uşă afară.

3. Vasile deschide uşa dând să iasă din bloc. În prag dă nas în nas cu Maria, care tocmai intra.

MARIA: Bună dimineaţa.

VASILE: O! sărut mâna, doamnă Bunea. (Scurtă tăcere.) Nu v-aţi întâlnit cu Horia? Tocmai a ieşit.

MARIA: L-am văzut… (Tăcere stânjenitoare.) Ce faceţi astăzi la prânz? Am făcut atâta mâncare cât s-ajungă pe-o săptămână…

VASILE: Înseamnă că aţi scăpat de-o grijă. Vă invidiez.

MARIA: Nu veniţi să luaţi masa cu noi?

VASILE: Mă tem că… n-am să pot, doamnă Bunea. Sunt tare ocupat cu serbarea.

MARIA: Da? Îmi pare rău.

VASILE: Poate… altă dată.

MARIA: „Poate”?

VASILE: Nu, nu „poate”. Cu siguranţă.

Vrea să iasă, dar Maria nu se clinteşte din prag.

MARIA: Ne ocoliţi în ultima vreme. Abia dacă vă mai văd din când în când, tot pe fugă, ca acuma. Întâmplător!

VASILE: Nu, doamnă Bunea, nu vă ocolesc, nici gând. Dar, ştiţi… Serbarea… îmi ia mult timp.

MARIA: Zău, chiar şi profesorii de matematică se ocupă de serbare?

VASILE: Toată lumea, doamnă Bunea… Uneori mănânc în oraş, nici nu mai dau pe-acasă.

MARIA: Păcat. Înainte mai ieşeaţi din când în când cu noi, seara, în parc… Jucaţi badminton cu Horia… Chiar şi cu mine aţi jucat, vă amintiţi? (El încuviinţează, zâmbind jenat.) …Deşi sunt o jucătoare tare nepricepută. Mi-ar face plăcere să ne mai plimbăm din când în când, sau… măcar să ne mai faceţi câte o scurtă vizită.

VASILE: Da, sigur. Dar, ştiţi…

MARIA: Pe urmă dumneavoastră plecaţi în vacanţă, eu plec în concediu şi abia la toamnă ne mai vedem. Când încep ploile.

VASILE: Nu, nu vă gândiţi atât de departe. Or să vină curând vremuri mai bune.

MARIA: Aşa sper şi eu. Deşi nu ştiu dacă pentru dumneavoastră „vremuri mai bune” înseamnă acelaşi lucru ca şi pentru mine.

VASILE: Sunt sigur că înseamnă acelaşi lucru, doamnă Bunea. (Maria se dă într-o parte făcându-i loc să treacă.) Sărut mâna. (Iese.)

MARIA: Pe curând.

4. În închipuire, Vasile revede întâmplarea din parc, cu cei doi care se sărutau. Deosebirea e că acum, la un moment dat, în toiul scenei, începe să se audă muzică — o muzică modernă, ritmată, total nepotrivită cu scena sărutului din parc.
Treptat, închipuirea e înlocuită de realitate: privirea lui Vasile se focalizează pe chipul unei eleve şezând în bancă, gânditoare, oarecum concentrată asupra a ceea ce are de scris. În jurul ei — alţi elevi: clasa. Aşadar ne aflăm în clasă, şi anume la o oră de teză la matematică.
Dar de ce privirile multora dintre elevi sunt aţintite stăruitor asupra profesorului Ionescu?
Profesorul stă cu cotul întins peste catedră, cu capul sprijinit în palmă, într-o atitudine de reverie, neobişnuită pentru un profesor în faţa elevilor săi. Brusc, trezit la realitate, Vasile îşi corectează poziţia. Recăpătându-şi aspectul sever, îşi drege glasul. Aproape la fel de brusc, elevii îşi coboară privirile, reîncepând să scrie.
Profesorul Ionescu se ridică de la catedră şi începe să se plimbe prin clasă, oprindu-se când şi când să asculte — nu prea încântat — melodia care vine de afară, pătrunzând pe fereastra deschisă, cea din apropiere de catedră.
Afară e o zi minunată. Nu departe de fereastră se văd vârfurile ramurilor unui copac din curtea şcolii, care ajung până aici la etaj, iar în depărtare acoperişurile caselor.
Vasile se apropie încet de fereastră. Melodia se aude mai distinct, suprapunându-se cu strigătele elevilor care joacă volei pe terenul de sport din curtea şcolii.
Vasile se îndepărtează de fereastră, se plimbă în spaţiul dintre catedră şi primele bănci, în timp ce elevii scriu de zor. Privirea îi este atrasă mereu de aceeaşi fată, care şade pe rândul din mijloc. O rază de soare îi luminează părul blond, tenul proaspăt, imaculat. Pare conştientă că este obiect al interesului profesorului. Este Iulia.
Lui Vasile i se năzăreşte că pe creştetul capului ei stă o coroniţă de mărgăritare.
Nu îndrăzneşte s-o fixeze cu privirea prea mult timp ca să nu dea de bănuit. O ia agale pe culoarul dintre ferestre şi primul şir de bănci. Din când în când se opreşte şi se apleacă peste lucrările elevilor săi. Un elev îşi ridică spre el faţa întrebătoare: e bine ce-am scris? Profesorul clatină din cap, discret, în semn că nu e bine. Îi este însă teamă să-i arate unde anume a greşit. Îşi ia totuşi inima în dinţi şi dă să întindă mâna spre teza elevului pentru a-i arăta greşeala, dar în clipa următoare colegul de bancă al acestuia îşi întoarce brusc privirea spre el, şi profesorul îşi retrage repede mâna.
Porneşte mai departe. Deodată geamul din dreptul său se sparge în ţăndări cu un zgomot asurzitor şi o minge cade în clasă. Vasile s-a speriat îngrozitor. În clasă s-a stârnit rumoare. Mulţi elevi au sărit din bănci şi se îmbulzesc la fereastră. (Doar Iulia a rămas la locul ei, impasibilă.) Alţii profită de întâmplare pentru a schimba între ei fiţuici. Un elev ridică mingea de pe jos şi o pasează unui coleg. Între elevi începe un schimb de pase rapide.

VASILE (autoritar): Daţi-mi mingea! Daţi-o-ncoace! Repede! Să nu vă spun de două ori!

Cu mingea în mână, Vasile se duce la fereastra deschisă. Jos în curte, elevii au încremenit, cu privirea ridicată spre geamul spart. La fel şi prietenul său, profesorul de sport. Acesta îi face un semn de vinovăţie asumată, depărtându-şi braţele: „Ce să-i faci, se mai întâmplă!”
Pe o bancă din apropierea terenului de sport se află radioul portabil de la care se aude muzică. Prin semne, profesorul de sport îl întreabă dacă muzica îl deranjează. Vasile îi răspunde tot prin semne că da, e cam tare. Profesorul de sport nu închide radioul ci îl pune doar mai încet. Semne: „Aşa merge?” Semne din partea lui Vasile: „Mă rog, fie.” Îi aruncă mingea. Profesorul de sport o prinde şi îi mulţumeşte.
Vasile se întoarce spre clasă.

VASILE: Plecaţi de la ferestre! Poftiţi în băncile voastre! (Un elev calcă peste cioburile căzute pe jos.) Aveţi grijă să nu vă tăiaţi. Gata, fiecare la locul lui, teza continuă! (Vociferări.) Gata, am spus!

Elevii ş-au reluat locurile.
Privirea lui Vasile se îndreaptă din nou spre Iulia. Aceasta nu-i dă nicio atenţie ci îşi vede de scris.
În clasă s-a aşternut liniştea. Afară elevii au reînceput jocul — din când în când răsună strigătele lor.
Vasile se duce la catedră; se aşează. Din servieta lăsată jos la piciorul catedrei scoate o bomboană de ciocolată. Desface foiţa de staniol care foşneşte îngrozitor în liniştea din clasă. Unul după altul, elevii îşi înalţă privirile spre el. Într-o bancă, două eleve şuşotesc între ele şi chicotesc. Vasile se lasă pe spate rezemându-se de spetează şi, jenat, rupe o bucăţică de ciocolată şi o bagă în gură.

5. Privirea lui Vasile se fixează din nou asupra Iuliei. O vede cu o limpezime neobişnuită, în timp ce restul clasei dispare în ceaţă. Iulia scrie, nu-i dă profesorului nicio atenţie. Dar deodată se porneşte să răsune undeva foarte aproape o muzică impetuoasă, de parcă o întreagă orchestră simfonică şi-ar fi început concertul chiar sub ferestrele clasei. Maşinal, ca în transă, Iulia lasă stiloul în scobitura din pupitru, se ridică, iese din bancă, înaintează păşind pe culoarul dintre bănci, în timp ce toţi ceilalţi elevi îşi văd de scris. Printr-o mişcare mai rapidă decât mersul ei, cadrul se schimbă.
O vedem acum pe malul unei ape neclintite, oglindind acoperişul ascuţit al unei mori, înconjurată de verdeaţă, totul de o frumuseţe ireală, de poveste. În ritmul muzicii, Iulia dansează apropiindu-se.
Vasile o aşteaptă aşezat pe o bancă, sub zidul de cărămidă al morii. Îi zâmbeşte. La apropierea ei, el se ridică şi, făcând pereche cu ea în dans, păşeşte cu spatele, parcă plutind, intră pe uşa deschisă. Iulia îl urmează în paşi de dans.
Înăuntru moara arată ca un apartament decorat cu gust. Pe pardoseală stă întinsă o blamă mare de urs. Vasile poartă acum un costum negru, de seară. Păşind de-a-ndărătelea, se loveşte de marginea unui pat acoperit cu o cergă albă; totuşi îşi păstrează echilibrul; incidentul îl amuză.
S-a aşezat pe blana de urs, rezemat cu spinarea de marginea patului. În faţa patului se află un televizor deschis, pe ecranul căruia se vede rulând un film western, dar strigătele şi împuşcăturile de pe ecran abia se aud — răsună aceeaşi muzică maiestuoasă. În cadrul luminat al uşii se iveşte Iulia. Păşeşte spre el — pluteşte — ducând o tavă de argint pe care se află o sticlă şi două păhărele. Cu aceeaşi mişcare plutitor-domoală, Iulia se aşează pe blana de urs, lângă el, în timp ce rochia ei vaporoasă cade lin răsfirându-se în jurul corpului ei. Sticla de pe tavă era cât de-aci să se răstoarne.
Vasile însă nu-i mai dă acum nicio atenţie: urmăreşte captivat filmul şi fumează nervos. Ea umple un singur păhărel şi i-l pune în mâna pe care el o întinde absent. Vasile duce paharul la gură şi soarbe. Ea îl sărută drăgăstos pe obraz, pe gât, îl mângâie pe păr. El o respinge încetişor. Se aude un chicotit.

6. Vasile se dezmeticeşte. S-a surprins într-o poziţie asemănătoare cu aceea din închipuirea sa. Redevine profesorul sever de matematică. Se uită la ceas: a mai rămas un singur minut până la recreaţie. Sare în picioare.

VASILE (către primul rând dinspre uşă): Mihaela, strânge lucrările de pe rândul tău. Repede! (Către rândul de la fereastră.) Cojocaru, tu strângi de pe rândul tău! Ne-am înţeles?

În agitaţia stârnită, elevii se despart cu greu de lucrările lor; unii mai au încă ceva de corectat sau de adăugat chiar şi după ce li s-a luat lucrarea de pe pupitru.
Vasile ezită să numească pe cineva care să strângă lucrările pe rândul din mijloc, rândul Iuliei. Îşi ia inima în dinţi, dar o face cu miere în glas.

VASILE: Iulia, strânge, te rog, lucrările de pe rândul tău.

Iulia se ridică şi îi aruncă un zâmbet complice, în timp ce elevii îşi aruncă ocheade unii altora.
Vasile răspunde fericit (şi naiv) zâmbetului Iuliei.

7. Sună soneria de recreaţie. Profesorul tresare speriat. Agitaţia din clasă creşte.
Două teancuri de lucrări se află deja pe catedra sa. A mai rămas Iulia, care strânge ultimele teze.
Iulia se apropie cu paşi mărunţi, pe faţă cu o expresie de falsă sfiiciune, şi pune teancul de lucrări pe marginea catedrei. Vasile urmăreşte fermecat gestul mâinii ei albe.

VASILE: Mulţumesc.

IULIA: Cu plăcere.

A fost ultima oră din ziua aceea; elevii se grăbesc să-şi strângă lucrurile şi să iasă. Profesorul zăboveşte chinuindu-se să îndese într-o pungă de plastic cele trei teancuri de lucrări, în timp ce zumzetul din clasă scade pe măsură ce clasa se goleşte…
…Până când se aşterne liniştea. Nici afară nu se mai aud strigătele jucătorilor de volei. Parcă şi lumina e altfel.
Din întâmplare îşi înalţă privirea. Tresare: în banca ei de pe rândul din mijloc, a rămas Iulia… Ferestrele sunt acum întunecate. În clasă sunt aprinse luminile. Iulia îl aţinteşte cu privirea, cu acelaşi zâmbet complice de mai înainte. Se privesc lung, ochi în ochi, ea stăpână pe situaţie, el şovăitor. Iulia se ridică încet din bancă, înaintează spre el. Inima lui Vasile bate atât de tare încât se aude (parcă) în toată încăperea. Şi pe măsură ce ea se apropie, bătăile inimii lui se înteţesc. Fata a ajuns lângă el. Întinde mâna spre el, într-un gest de chemare, şi mâna lui se ridică, parcă fără voie, spre a ei. Iulia îl trage după ea dând cu spatele, şi amândoi ies pe coridor.

8. Păşesc de-a lungul coridorului ţinându-se de mână şi privindu-se ochi în ochi cu priviri de îndrăgostiţi. Sfiala lui a dispărut. Ea se apropie şi, mergând, se lipeşte de el cu tot trupul.
Au ajuns la capătul coridorului; Iulia îl trage moale şi irezistibil spre o uşă cu un ochi de geam mat. El, împotrivindu-se fără convingere, o urmează. Iulia deschide uşa: este o debara, unde femeile de serviciu îşi ţin ustensilele de făcut curăţenie. Înăuntru, îndărătul uşii rămase întredeschise, ea i se aruncă de gât. Se sărută cu sete.

IULIA (gâfâind înfierbântată): Închide uşa. (Fără să se desprindă din îmbrăţişare, cu vârful pantofului, el îi dă uşii un brânci, închizând-o.) Încuie-o! (Vasile se apleacă peste trupul ei, pipăie broasca în căutarea cheii; încuie.)

În apropiere, pe coridor, se aude fâşâit de mătură. Coada unei mături loveşte uşa. Vasile tresare speriat.

VASILE: Ia stai! (Ascultă încordat.) E cineva în dreptul uşii! (Dar Iuliei parcă nici nu-i pasă; paşi grăbiţi răsună pe pardoseala coridorului.) Auzi!

Prin ferestruica cu geam mat a uşii se desluşesc contururile a două capete, faţă în faţă, purtând basmale: două femei de serviciu stau şi ascultă. Vasile îi îndreaptă Iuliei capul spre ochiul de geam. Dar Iulia aproape că nu se sinchiseşte — s-a agăţat ca o iederă de Vasile şi îşi vede în continuare de sărutat.

O VOCE DE PE CORIDOR: Aici trebuie că e!

ALTĂ VOCE: Mi s-a părut mie ceva!

PRIMA VOCE: Halal profesor!

A DOUA VOCE: Halal elevă!

Cineva încearcă clanţa zgâlţâind-o energic.

PRIMA VOCE: Au încuiat!

A DOUA VOCE: Păi sigur! Ţi-am zis eu că-s aicea!

PRIMA VOCE: Ce facem?

A DOUA VOCE: Du-te şi dă alarma!

În debara, Vasile tresare speriat.

PRIMA VOCE: Mă duc!

Un cap dispare îndărătul geamului mat. Se aud paşi îndepărtându-se în fugă. Clipe de aşteptare încordată. Apoi răsună alarma. Dar alarma seamănă cu sirena ambulanţei.

9. Profesorul se află în clasă, la catedră: s-a trezit din reverie. De afară pătrunde aceeaşi lumină orbitoare a minunatei zilei de început de vară. Pe stradă se aude sirena unei ambulanţe care trece. Clasa e pustie. Vasile răsuflă uşurat. Îndeasă în pungă ultimele teze, îşi ia servieta, catalogul. Iese grăbit.

10. Vasile Ionescu păşeşte preocupat de-a lungul coridorului pustiu.
La capătul lui, trei trepte coboară spre un hol întunecos, cu aspect monumental, în mijlocul căruia se înalţă două coloane masive. Este holul spre care dă intrarea profesorilor. Tot acolo, într-o parte, este cancelaria.
Ajuns în hol, Vasile, care până atunci păşise cu capul în pământ, îşi înalţă întâmplător privirea…

11. …Şi atunci, de după o coloană vede — într-o nouă reverie — ţâşnind şi tăindu-i calea un individ mătăhălos cu înfăţişare de gâde turc.
Vasile s-a oprit şi îl priveşte înfricoşat. Dă să-l ocolească, dar „gâdele turc” îi taie calea din nou. Braţul său gros cât un trunchi de copac, cu brăţară de aramă la încheietură, ţine un bici. Speriat, Vasile se dă înapoi lipindu-se cu spatele de coloană. „Gâdele turc” înaintează spre el. Ridică biciul deasupra capului. Lovitura porneşte năprasnic şi biciul se lipeşte de spatele său… gol: Vasile e dezbrăcat până la brâu. Scoate un strigăt de durere. Punga cu lucrările elevilor i-a scăpat din mână la piciorul coloanei.
Mâinile sale, în care continuă să ţină servieta şi catalogul sunt acum legate la spate cu o frânghie în jurul coloanei.
Încă o lovitură de bici. Trupul lui Vasile se chirceşte de durere. Un nou şfichiuit de bici. „Gâdele turc” şi-a apropiat faţa ameninţătoare atât de mult de a sa încât i se poate citi furia oarbă în ochii injectaţi.

„GÂDELE TURC”: Nu care cumva să te legi de fata mea, că-ţi despic ţeasta-n două! Ai priceput?

Vasile încuviinţează din cap cu tot zelul. Pe umerii săi au rămas urmele vinete ale loviturilor de bici. Când…

12. …Se deschide uşa cancelariei şi iese o profesoară. Privindu-l, profesoara rămâne consternată în prag.

PROFESOARA: Vasile, ce-i tine, te-a tras curentul?

Şi într-adevăr, Vasile Ionescu se îndreaptă de şale strâmbându-se de durere. I-ar fi greu să-i dea colegei sale o explicaţie dacă n-ar avea pretextul pungii căzute la piciorul coloanei.

VASILE: Nu… Punga… Mi-a căzut punga şi… când m-am aplecat după ea, m-a săgetat un junghi… Uite-aicea.

PROFESOARA (se apropie): O, bietul de tine! (Se apleacă şi ridică punga.) Unde te doare? Aicea? (Vasile încuviinţează; ea dă să-i maseze locul dureros. Vasile scoate un strigăt de durere.) Chiar aşa de tare te doare? Trebuie să te duci la doctor, Vasile.

VASILE: Nu mă duc.

PROFESOARA: Nu? (Râde.) Cum vrei, Vasile. Eu zic să te duci. (Se îndepărtează.)

Vasile Ionescu se îndreaptă spre cancelarie.

13. Cancelaria. Mulţi profesori, fum de ţigară, hărmălaie. Nimeni nu-i dă atenţie. În grupuri de câte doi, câte trei, profesorii stau de vorbă. Aproape de el, o colegă mai vârstnică îi arată alteia ceva în catalog; amândouă fumează.

„Uite-te şi tu, dragă… (Răsfoieşte catalogul.) Pe primul, patru… Pe-al doilea, cinci. Pe ultimul, trei, trei, cinci, doi. Spune şi tu, dragă, ce pot să fac?”

Alt grup.
„La şcoala numărul patru s-a trimis, la şcoala numărul şapte s-a trimis, la liceul de electronică de asemenea. Acuma e rândul nostru.”
„Tare mă tem că mai avem de aşteptat.”
”Dar trebuie să fie o dreptate pe lumea asta!”

Distrat, visător, Vasile s-a aşezat pe un colţ de masă.

Alt grup.
„Nu mă mai duc acolo anul ăsta nici să mă tai! Nu de alta, dar dacă mai îmi vine tipul ăla cu masa pliantă… Ţi-am povestit eu.”
„A! Ăla… Da.”
„Decât aşa, mai bine să-ţi iei câmpii!”
„Da, cred… Sigur, decât să…”
„În loc să te odihneşti, ajungi la balamuc, zău aşa.”

Alt grup.
„Vernescu, ai terminat cu catalogul ăla?”
„Poţi să-l iei, nu mai am nevoie.”
Un catalog e luat de pe masă, pus în sertar, profesoara care îl ceruse se pregăteşte să încuie.
„Stai, nu încuia încă.”
„De ce, mai e cineva?”
„N-a venit Ionescu.”
„Da’ pe unde naiba umblă?”
„A! ba da, a venit. Uite-l colo.”
„Vasile, dă-mi repede catalogul! Iar ai rămas ultimul. (Se apropie grăbită de el.) Am treabă, dragă Vasile. Voi n-aveţi decât să rămâneţi aici şi să flecăriţi până mâine dimineaţă. Tu nu, bineînţeles. (Îi ia catalogul.) Dar ce-i cu tine?”

VASILE: Cu mine? Nimic, ce să fie.

PROFESOARA (îl apucă de braţ): Pari cam… (Îngrijorată.) Dar tu tremuri!

VASILE (ţinându-se de şale): N-am nimic. M-a tras puţin curentul.

PROFESOARA: Dar ai febră!

VASILE: Nu, nu… N-am febră.

PROFESOARA: Ar trebui să te duci la doctor.

VASILE: Nu mă duc la niciun doctor.

PROFESOARA: Lasă că nu mai ai mult şi scapi.

VASILE (sceptic, înţelegând altceva): Crezi?

PROFESOARA: Ai să pleci undeva… La munte… Sau la mare.

14. Brusc, Vasile Ionescu îşi înalţă capul, cu faţa luminată. Şi în mintea sa răsună cu putere un refren cândva la modă: „Marea, vrăjită fereastră…” Şi el se află pe o plajă pustie, lângă marea care sclipeşte orbitor…
Şi aleargă, aleargă, şi în întâmpinarea lui, departe, aleargă Iulia, cu braţele întinse spre el.

15. Dar aici, în cancelaria plină de fum, ceea ce vede Vasile cu adevărat este chipul profesoarei care îi vorbeşte.

PROFESOARA (vădit încântată de efectul magic al cuvintelor ei): Vezi, abia ţi-am amintit de mare şi te-ai şi înviorat! (Vasile respiră cu nesaţ, închipuindu-se încă acolo, unde aerul e curat şi limpede.) Şi nu mai trage pe nas cu atâta nesaţ fumul ăsta infect. Dacă ai fi fumător, ţi-aş da o ţigară, dar nu eşti. Mai ai vreo treabă?

VASILE: Nu mai am nicio treabă.

PROFESOARA: Atunci, du-te. Nu mai sta aici. Uite, Tănase vorbeşte de circulare şi fumează, Andreescu a venit cu pile şi fumează, Vernescu nu poate s-o servească şi fumează şi ea… Toţi fumează şi trăncănesc. Zău, Vasile, nu mai sta nicio clipă. Du-te.

VASILE: Bine, am plecat. Sărut mâna. (Deschide uşa, dă să iasă.)

PROFESOARA: Vasile! (El se întoarce spre colega sa, întrebător.) Punga!

VASILE: A, da. (Se întoarce şi ia punga cu teze.) Mulţumesc. Sărut mâna.

Iese. În urma lui, profesoara priveşte compătimitor, ca după un copil neajutorat, şi clatină din cap.

16. În faţa uşii garsonierei sale, Vasile Ionescu trebuie să se descurce cu servieta, punga cu tezele elevilor, o franzelă şi încă vreo două pachete. Pe deasupra, mai trebuie să scoată şi cheia din buzunar. Se descurcă totuşi binişor, cu metodă.
Intră în casă, îşi lasă servieta şi punga pe pat, trece în bucătărie, pune pe masă pachetele şi franzela. Se întoarce în odaie, îşi scoate haina, o pune pe speteaza unui scaun. Trece în baie, se spală pe mâini, pe faţă. Se întoarce în bucătărie, umple o cratiţă cu apă, o pune pe aragaz, dă drumul la gaz, caută chibriturile, nu le găseşte, uită de ele, desface unul din pachetele cumpărate în oraş: sunt câţiva crenvurşti.
Rămâne lângă aragaz, cu mâna rezemată de perete, dus pe gânduri.
Două mâini de femeie îi acoperă ochii.

VASILE: Iulia!

MARIA (dezamăgită): Iulia? Cine e Iulia?

VASILE: Oh, iartă-mă! Eu… am citit de curând o carte… unde… un personaj se numea Iulia. Tocmai mă gândeam la ea… Adică la carte şi… Te rog să mă ierţi. Dar cum ai intrat? Nici nu te-am simţit.

MARIA: Am plutit!

VASILE: Chiar aşa.

MARIA: Parcă spuneai că nu vii acasă.

VASILE: M-am gândit să trec totuşi, să mănânc ceva şi… să fac un duş. A fost foarte cald azi.

MARIA: Ia să vedem, ce ai acolo? Oh, crenvurşti! Ce mâncare sărăcăcioasă! Dacă veneai la noi… Nici nu-ţi spun ce avem la masă, ca să te fac curios.

VASILE: Doamnă Bunea, eu…

MARIA: Ştiu că nu eşti curios.

VASILE: Ba da. Dar sunt foarte grăbit. Şi… n-am linişte. Nu ştiu de ce, dar n-am răbdare să stau în casă. (Pune crenvurştii în cratiţă.)

MARIA: Claustrofobie?

VASILE: Nu, nu cred că-i claustrofobie…

MARIA: Te gândeşti la… cartea aia.

VASILE: Care carte?

MARIA: Cartea aia cu Iulia.

VASILE: A, nu!… Adică… da. E-adevărat… E foarte captivantă.

MARIA: Nu vrei să mi-o dai s-o citesc şi eu?

VASILE: Acuma nu pot, am împrumutat-o unui coleg… unui prieten. După ce mi-o dă înapoi, cu plăcere.

MARIA: Abia aştept s-o citesc. Să văd şi eu cum trebuie să fie o femeie ca să ţi se pară dumitale că merită să te gândeşti la ea. (Adulmecă, îngrijorată.) Dar aici miroase a gaz!

VASILE: A gaz! (Adulmecă şi el.) Într-adevăr, miroase a gaz!

MARIA (se uită cu atenţie la ochiul de la aragaz): Dar n-ai aprins focul! (Închide robinetul.) Repede, să facem curent!

Aleargă să deschidă fereastra; Vasile aleargă să deschidă uşa; apoi Maria se repede spre uşă, şi Vasile spre fereastră. Se ciocnesc şi cad amândoi.

VASILE: Îmi pare rău, Maria. Te-ai lovit?

MARIA (frecându-şi cotul): Nu. Puţin… Ce faci, nu te scoli să-mi dai mâna?

VASILE (sare în picioare): Da, sigur, iartă-mă. (O ajută să se ridice.) Nu ştiu ce-a fost în capul meu! Jur că nu mi s-a mai întâmplat niciodată!

MARIA (îşi freacă fruntea, tristă): Nu mi-a mers prea bine în ultima vreme… De fapt, niciodată nu m-am prea descurcat… Mereu mă lovesc de câte ceva. Ştii cum se spune, nu?

VASILE: Nu ştiu. Cum?

MARIA: O dau în bară! (Râd amândoi, Maria printre lacrimi.) Nu contează. (Se scutură de melancolie.) Mi-ai spus „Maria”. Pentru prima oară.

VASILE: Da? M-am zăpăcit, nu mi-am dat seama.

MARIA: Era şi timpul. E atâta vreme de când locuim în acelaşi bloc.

VASILE: Da, e-adevărat.

MARIA: Avem destule în comun, Vasile, nu numai blocul, nu crezi?

VASILE: Da? Avem?

MARIA: Mie aşa mi se pare… Suntem de aceeaşi vârstă. Dumneata eşti singur…

VASILE: Şi dumneata eşti singură. Mă rog, cu Horia, se-nţelege.

MARIA: Dumneata trăieşti cu capul în nori… Şi eu la fel. Doar că pe dumneata trebuie să te tragă cineva de picioare-n jos, pe când eu cobor… de la sine. După un timp.

VASILE: Aşa crezi?

MARIA: Trăim cu capul în nori, dar fiecare… din alte motive. Cred.

VASILE: Da?

MARIA: Apoi parcul… Amândoi îl vedem când deschidem fereastra, atât doar că eu îl văd un pic mai de sus. Diferenţă de-un etaj.

VASILE: Şi deosebiri?

MARIA: Prima deosebire ar fi că eu nu sunt matematiciană şi deci nu mă pricep să fac calcule. Dar de fapt… nici tu nu te pricepi, Vasile. Aşa că deocamdată nu văd decât asemănări.

VASILE (după o pauză): Îmi pare rău, Maria, trebuie să plec. Îţi mulţumesc pentru vizită. M-ai făcut să uit câteva clipe de… cartea aia, care (oftează) mă obsedează zi şi noapte.

MARIA: Aş vrea să te pot face s-o uiţi de tot! Urăsc cartea aia! Să nu mi-o dai, că n-am de gând s-o citesc!

VASILE (ezită; i-ar destăinui totul; nu îndrăzneşte): Maria, trebuie să plec. Sper să ne mai întâlnim, cât de curând.

MARIA: Şi eu sper. (Vasile se îndreaptă precipitat spre uşă.) Şi crenvurştii?

VASILE: Crenvurştii?… A, da… Am uitat de ei. De fapt nici nu-mi era foame.

MARIA: Şi duşul?

VASILE: Cred că n-am să mai fac nici duş deocamdată. Sărut mâna.

MARIA: La revedere, Vasile.

Rămasă singură, Maria închide fereastra, verifică robinetul de la aragaz. Iese. Cheia de la garsonieră a rămas în broască, pe dinafară. Maria încuie, se gândeşte ce să facă cu cheia; hotărăşte s-o ia.

17. Centrul oraşului. Forfota obişnuită a unei zile lucrătoare. Vasile Ionescu păşeşte sprinten şi voios. (Aşa cum se întâmplă uneori, o melodie răsună obsesiv în mintea sa: „Zaraza”.) Se opreşte să cumpere o chiflă şi lapte bătut într-un pahar de plastic. Porneşte mai departe muşcând cu poftă din chiflă şi sorbind din mers din paharul cu lapte bătut, ceea ce stârneşte zâmbete printre trecători. El însă nu vede pe nimeni. Deodată, în clipa când dă să treacă strada, o zăreşte pe Iulia. (Melodia care îi răsuna în minte încetează brusc; reîncepe peste o clipă sau două, în surdină.) Singură, cu spatele spre el, priveşte într-o vitrină. În clipa următoare, întorcând capul, îl zăreşte şi ea. Îi zâmbeşte şi înclină uşor capul în semn de salut. Fâstâcit, Vasile dă să treacă strada. Un furgon frigorific trece în viteză la un pas de el. Vasile tresare speriat; stropi de lapte bătut i-au sărit pe faţă. Pe trotuarul celălalt, Iulia râde îngăduitor. El încearcă să-şi scoată batista din buzunar, nu ştie cum să facă, scapă din mână paharul de plastic; cu un gest nervos aruncă ce i-a mai rămas din chiflă la coşul de gunoi. Se şterge pe faţă cu batista, o aruncă şi aceasta la coş.
Iulia nu s-a mişcat din loc. Acum se uită din nou în vitrină. Vasile ezită: să treacă strada, sau nu?… Renunţă, o ia în lungul trotuarului.
Iulia întoarce capul în urma lui. Este oare un pic dezamăgită? O porneşte agale în sens opus.

18. Profesorul Vasile Ionescu păşeşte grăbit pe o stradă mai puţin aglomerată. Din loc în loc se opreşte şi cercetează clădirile pe lângă care trece: caută ceva.
Se pare că a găsit ceea ce căuta: un teatru cu o scară monumentală la intrare. Vasile îşi ia avânt spre scară, dar n-a urcat nici trei trepte, când se opreşte brusc, de parcă ar fi uitat ceva. (Un acord solemn de orgă răsuna în mintea sa.)

19. Vasile îşi imaginează. Interiorul unei biserici. În acordurile orgii, Vasile şi Iulia păşesc solemn, umăr lângă umăr, spre altarul unde îi aşteaptă preotul.

Continuare aici

Captivul reveriilor (partea a II-a)

Continuare de aici

Scenariu de film — comedie romantică

20. La fel de brusc, având aerul să-şi spună „Ba nu, n-am uitat nimic”, Vasile continuă să urce scara.
Pătrunde în hol. Uşi, coloane, draperii, busturile unor actori celebri din trecut.
O mulţime de elevi străbat holul, într-o veselie, în toate direcţiile, intrând, ieşind, venind dinspre scara care urcă la balcon, îndreptându-se spre scară. Cară panouri de decor, un trepied cu microfon, instrumente muzicale, un reflector: pregătirile pentru serbarea de sfârşit de an sunt în toi.
Vasile a ajuns în centrul holului, când se aude strigat de portar.

PORTARUL: Domnu’ pe cine caută?

VASILE: Îl caut pe profesorul de latină Vlădescu. Aveţi idee dacă-i aici?

PORTARUL: După nume nu-l ştiu, dar e un domn în sală cu băieţii. O fi chiar dumnealui, de latină, cum ziceaţi. Mergeţi şi vedeţi.

VASILE: Mulţumesc.

21. Vasile intră în sala de spectacole.
Pe scenă, mai mulţi elevi lucrează la montarea unui decor de mari dimensiuni înfăţişând o casă cu etaj.
Jos lângă rampă, profesorul Mircea Vlădescu îi dirijează. Vocea sa autoritară, cu accente ironice, se aude aproape fără încetare.

VLĂDESCU: Sunteţi o armată întreagă de vlăjgani şi mai mult vă-ncurcaţi unul pe altul! Mihăescu, stâlpul ăla e strâmb, tu nu vezi?

ELEVUL MIHĂESCU: Acesta, dom’ profesor?

VLĂDESCU: Nu ăla, cel din capăt. Ăla, da. Nu de sus! De la bază, dac-ai învăţat vreodată la geometrie ce-i aia bază!… Tu, Barbule, te-ai cocoţat acolo sus, vezi să nu cazi!

ELEVUL BARBU: M-am legat cu o frânghie, dom’ profesor.

VLĂDESCU: Te-ai legat cu o frânghie! Vezi să nu te spânzuri cu ea!

ELEVUL MIHĂESCU (se opinteşte să îndrepte stâlpul): Nu se mişcă, dom’ profesor.

VLĂDESCU: Păi cum vrei să se mişte, nătăfleaţă! La rugăminţile tale? Fă rost de-un ciocan şi altoieşte-l de vreo două ori! Dar vezi, cu grijă, să nu se dărâme toată şandramaua! Că după aia vă plătesc de buni!

Aşteptând pe culoar, Vasile se trezeşte îmbrâncit de câţiva elevi care se opintesc să ducă o pianină de-a lungul culoarului, către scenă.

VLĂDESCU (întorcându-se spre elevi): Ce căutaţi, mă, cu pianina aia aici? Pe unde vreţi s-o urcaţi? Ori vi s-a năzărit că veniţi cu Calul Troian? Am spus s-o duceţi pe partea ailaltă a clădirii.

UN ELEV: Şoferul a zis că pe-aicea.

VLĂDESCU: Şoferul! Nu i-aţi spus că s-a ocupat postul de director tehnic? Hai, afară cu ea! Să-i spuneţi şoferului vostru că-i plătesc eu benzina până-n colţul celălalt!

Elevii oftează cu năduf, se opintesc, ridică din nou pianina îndreptându-se cu ea spre uşa din fund. În clipa aceea Vlădescu îl zăreşte pe Vasile.

VLĂDESCU: Vasile! Cum ai ajuns aici?

VASILE: După cum vezi, am ajuns.

VLĂDESCU: De luni de zile n-ai mai dat niciun semn de viaţă! Ia spune, cum de ţi-ai adus aminte de mine? (Vasile, jenat, ridică din umeri. Vlădescu îi scrutează faţa încercând să ghicească. Renunţă pentru moment şi se întoarce spre scenă.) Luci, întreabă-l pe mototolul ăla de Bratu în ce are de gând să prindă perdeluţele pe care le-ai făcut tu. (Lui Vasile.) Doamne, ce harababură! În fiecare an aceeaşi poveste!… Spune, Vasile, cu ce pot să te-ajut.

VASILE: Văd că eşti prea ocupat. Mi-e teamă că…

VLĂDESCU (întrerupându-l): Sunt multe de spus?

VASILE: Mircea, eu…

VLĂDESCU: Ceva serios? Hai, spune. Văd pe faţa ta c-ai dat de bucluc.

VASILE: De bucluc, da, ai cam nimerit-o.

VLĂDESCU: Eşti bine cu sănătatea?

VASILE: Cu sănătatea?… Da, n-am probleme.

VLĂDESCU: Atunci nu poate fi nimic de nerezolvat.

VASILE: Aşa crezi?

VLĂDESCU: Sunt sigur.

VASILE: Mircea, ştii ce? Dacă era ceva foarte simplu, te căutam la telefon. Dar am ţinut neapărat să stau de vorbă cu tine.

Pe scenă, elevul cu numele de Mihăescu s-a întors cu un ciocan şi începe să bată în stâlpul cel strâmb.

VLĂDESCU: Uite cum facem, Vasile. Dă-mi un răgaz de douăzeci de minute. Aici am destulă bătaie de cap, dar drept să spun, m-am cam săturat. Tocmai mă gândeam să-mi iau liber o oră sau două. Tu stai pe-aicea, dacă te interesează…

VASILE: E foarte interesant. Şi noi pregătim serbarea.

VLĂDESCU: Da? Excelent.

VASILE: Numai că la noi…

VLĂDESCU (întrerupându-l): Foarte bine, dragul meu. Deci ne-am înţeles. Doar douăzeci de minute şi după aia sunt al tău. Ai mâncat astăzi?

VASILE: Nu.

VLĂDESCU: Splendid! Mergem la un restaurant şi îmi povesteşti. S-a făcut?

VASILE: S-a făcut.

Pe scenă, de la loviturile de ciocan ale elevului Mihăescu, complicata construcţie închipuind o casă cu etaj, începe să trosnească, să scârţăie şi să se încline. Elevii fug care încotro. Construcţia se prăbuşeşte prefăcându-se într-un morman de grinzi şi de scânduri, deasupra căreia a rămas suspendat, legat cu frânghia pe după mijloc, elevul Barbu.

ELEVUL BARBU: Aţi, văzut, dom’ profesor, că nu m-am spânzurat?

Capătul celălalt al frânghiei, trecută pe după un scripete, e ţinut de un alt elev. Acesta, zărind o colegă căzută la pământ, sare să-i dea o mână de ajutor, uitând de frânghie. Aşa că elevul Barbu se prăbuşeşte peste mormanul de scânduri. Profesorul de latină s-a luat cu mâinile de cap.

VLĂDESCU: Toată lumea e întreagă?… Bun. Şi cu asta, pe ziua de astăzi am încheiat-o. Ne vedem mâine la aceeaşi oră.

Se îndreaptă spre uşă şi, din mers, le face elevilor săi, cu mâna, un semn de rămas bun. Vasile îl urmează. Amândoi părăsesc sala de spectacole.

22. Restaurant. Lume destul de puţină. Profesorul de latină vorbeşte aproape tot timpul, cu gura plină; se poate deduce că discuţia a început ceva mai înainte.

VLĂDESCU: Deci aşa… Să-ţi spun ceva. Eşti un prost, Vasile! Tu câţi ani ai? La fel ca şi mine, da? Treizeci şi cinci. Şi ea câţi ani are? Optsprezece… Treizeci şi cinci minus optsprezece, cât face? Spune tu, că eşti matematician!

VASILE: Şaptesprezece.

VLĂDESCU: Şaptesprezece. Diferenţa ideală. Tu, bărbat matur, puternic, impunător, cu o slujbă stabilă, cu o meserie care nu-i de nasul oricui. Ce-ar putea să-şi mai dorească? Ascultă de tine cum ar asculta de taică-su. (Vasile îşi înalţă privirea, contrariat; Vlădescu îl bate pe umăr atât de tare că e cât pe-aci să-l doboare de pe scaun.) Zău, Vasile, cum spuneam. Eşti un prost! Eşti tobă de carte dar nu-ţi foloseşte la nimica. În fond, ce te deranjează? Cum e cu diferenţa de vârstă, ţi-am explicat, da? Iar cât priveşte faptul în sine, totu-i în regulă. Te duci la taică-su şi-i spui: „Eu sunt… cutare.”

VASILE: Nu, că mă cunoaşte.

VLĂDESCU: Poftim?

VASILE: Tatăl ei, vreau să spun. Mă cunoaşte. Am mai stat de vorbă.

VLĂDESCU: Foarte bine. Te duci la el şi îi spui hotărât: „Vă rog să-mi daţi mâna fiicei dumneavoastră!”

VASILE: Chiar aşa?!

VLĂDESCU: Da’ de ce nu!

VASILE: Ei, nu-i chiar aşa de simplu.

VLĂDESCU: Cum nu-i chiar aşa de simplu? De ce n-ar fi?

VASILE: Nu pot să mă duc chiar aşa… „Daţi-mi mâna fiicei dumneavoastră”…

VLĂDESCU: Da’ de ce să nu poţi? Te duci şi gata! Îi promiţi că o să ai grijă de ea, că n-o să ducă lipsă de nimic. Că îi dai meditaţii la matematică… (Vasile tresare contrariat; dar de astă dată Vlădescu a glumit; râde cu poftă şi îl bate pe umăr la fel de tare ca mai înainte.) Eşti un prost, Vasile! Am spus-o şi o repet.

VASILE: Da, ştiu…

VLĂDESCU: Ori te pomeneşti că n-ai curaj?

VASILE (echivoc): Eh!…

VLĂDESCU: Chiar astă-seară te duci acasă la el şi-i spui! Ne-am înţeles?

VASILE (speriat): Chiar astă-seară?

VLĂDESCU: Te cred! Ce să mai aştepţi? Să ţi-o sufle altul? Acuma încă îţi mai e elevă. După aia n-o să-ţi mai fie, n-ai s-o mai vezi, ea pleacă la facultate, sau cine ştie pe unde mai pleacă… Ţi-o ia altul, cum ziceam. Du-te chiar astăzi, nu mai pierde o clipă, Vasile! Mai mănânci salată?

VASILE (absent): Nu. Poţi s-o iei.

VLĂDESCU: Ia spune, e drăguţă?

VASILE: O, da!

VLĂDESCU: Mare şmecher îmi eşti! (Vasile clatină din cap a îndoială.) Nevastă tânără, bucurie în casă, nu-i aşa? Mai bei bere? (Vasile tresare, întrebător.) Bere, mai bei?

VASILE: Bere?… Nu, mulţumesc.

VLĂDESCU: Aşa să faci, Vasile. Nu fi prost. Dacă e un om de modă veche… Mă refer la taică-su. Dacă e de modă veche, asta o să-l dea gata. Să te duci la tată şi să-i ceri fata în căsătorie! Cine mai face astăzi aşa ceva? Nimenea. Astăzi fata vine acasă: „Dragă tată, ştii, mâine mă mărit. Dacă ai puţin timp liber, treci şi tu mâine-dimineaţă pe la primărie. Şi dacă nu te plictiseşte prea tare, vezi că pe la amiază ajungem şi la biserică.” Pe când aşa… Ehei! Mergi la sigur, Vasile. Bravo ţie! (Îl bate cu putere pe umăr.)

23. Seară. O casă veche, din interbelic, cu intrarea la stradă. Uşă masivă, de stejar, cu geam mat, protejat de un grilaj în stilul art nouveau. Deasupra uşii — un felinar aprins. Pe trotuar, în faţa intrării, Vasile Ionescu este pradă unei mari nehotărâri. Face câţiva paşi. Se opreşte. Stă pe gânduri. Pare că a luat o hotărâre, se întoarce brusc, se îndreaptă spre uşă dar după doi paşi se opreşte din nou. Îşi aminteşte cuvintele prietenului său, profesorul de latină: „Ce să mai aştepţi? Să ţi-o sufle altul? Acuma încă îţi mai e elevă. După aia n-o să-ţi mai fie, n-ai s-o mai vezi, ea pleacă la facultate, sau cine ştie pe unde mai pleacă.” Vasile face paşi pe stradă încoace şi încolo. (În mintea sa răsună în surdină „Zaraza”.)
O maşină luxoasă se apropie, încetineşte, opreşte. Dinăuntru se aude muzică zgomotoasă. În maşină: câţiva tineri gălăgioşi, bădărani.
Şi-au scos capetele pe ferestre, puşi pe zeflemea.

„Aştepţi de mult?”

„Ce, n-a venit gagicuţa?”

„Da’ măcar merită, e mişto?”

„Du-te, bă, acasă, nu-ţi mai pierde vremea cu muierile astea! Toate-s nişte curve!”

„Ce, bă, a lui e fată mare!”

(Se râde deşănţat.) „Fată mare-n pula mea! Unde-ai văzut tu chestia asta!”

„Uită-te la el, ăsta-i profesor! Ăsta n-are pulă!”

„Hai, bă, du-te acasă! Nu ţi-e clar că ţi-a dat plasă?”

Strigăte deşucheate, hohote de râs, maşina demarează în trombă.
Exasperat, Vasile urcă hotărât treptele, ridică mâna să bată; încă mai ezită; în sfârşit bate, dar destul de timid. În minte îi răsună îndemnul prezumtiv prietenului său: „Mai tare, Vasile, nu fi prost!” Şi Vasile se clatină, ca şi cum mâna grea a lui Vlădescu l-ar fi bătut pe umăr. Dă să bată mai tare dar în clipă următoare zăreşte butonul soneriei. Apasă butonul Dar în locul paşnicului ding-dong al soneriei răsună (în mintea lui Vasile) dangăt de clopot. Un dangăt prelungit, de mai multe clopote. Speriat, Vasile coboară în fugă treptele aruncând priviri în urmă. Nu mai poate da însă înapoi: a făcut-o. Se întoarce, îşi concentrează voinţa, urcă o treaptă; priveşte in jos; mai urcă încă una.
Îndărătul geamului mat al uşii se iveşte o siluetă. Uşa se deschide. Este chiar tatăl Iuliei (Anton Lupea — Toni), un bărbat vânjos, nu prea înalt, jovial, sigur pe sine.

TATĂL IULIEI: O! Asta da surpriză, domnule profesor! Ce plăcere!

VASILE: Scuzaţi pentru ora nepotrivită.

TATĂL IULIEI: Sper că Iulia n-a făcut vreo boacănă pe la şcoală.

VASILE: Boacănă? A, nu… Mai degrabă eu…

TATĂL IULIEI (întrerupându-l): Vă rog să intraţi. Avem câţiva oaspeţi în seara asta…

VASILE: Aveţi oaspeţi! Am nimerit-o prost, vă rog să mă scuzaţi. (Întorcându-se precipitat să plece.) Bună seara.

TATĂL IULIEI (îl apucă de umăr cu putere, răsucindu-l cu de-a sila): Staţi, domnule profesor, unde plecaţi! Nu-s decât câţiva prieteni veniţi, aşa, la taclale. Nu vă faceţi griji, nu-i nicio ocazie. (Îl împinge printr-un hol spre odaia luminată unde se află oaspeţii.) Sunteţi oricând binevenit, ce Dumnezeu!

VASILE: Ora e nepotrivită.

TATĂL IULIEI: Ba e foarte potrivită. Orice oră e potrivită! La noi în casă nimenea nu se culcă înainte de miezul nopţii! În afară de Iulia.

VASILE: Nu vreau să vă…

TATĂL IULIEI: Nu-i niciun deranj, domnule profesor. Era şi timpul! Nu ne mai călcaţi pragul de-o vreme încoace. Înainte, când Iulia era mai mică, parcă ne vizitaţi mai des.

VASILE: A-adevărat. Acum s-a făcut mare. Aproape… o femeie, aş zice.

TATĂL IULIEI: Asta-i grija dumneavoastră? Că doar n-aţi venit s-o cereţi de nevastă! (Izbucneşte într-un râs zgomotos. De emoţie, Vasile are un acces de tuse. În odaie oaspeţii au amuţit, urmărind cu toţii scena care desfăşoară în prag.) Veniţi să vă prezint. Haideţi, haideţi! Curaj!

Intrând, Vasile se împiedică de piciorul unei măsuţe rotunde, aflată chiar lângă uşa. o glastră de pe măsuţă era cât pe-aci să cadă, dar profesorul izbuteşte s-o prindă în ultima clipă. Unul dintre oaspeţi (înalt, osos, cam la 60 de ani), cherchelit, ridicat cu câteva clipe înainte dintr-un fotoliu, se proţăpeşte în faţa sa.

OASPETELE (teatral, părând că citează din cineva, arţăgos): …Voi cădea doborât… Şi iar mă voi ridica, şi cu fiecare lovitură mă voi ridica tot mai tare! Până când voi deveni de piatră! Şi atunci nimeni nu mă va mai doborî!…

TATĂL IULIEI (râzând îngăduitor): Nu vrea nimeni să te doboare, nu mai exagera, Gusti. (Lui Vasile.) Augustin Preda, un prieten cu care încercăm să ne acomodăm. Dar nu ne lasă prea multe şanse.

VASILE (întinzându-i mâna): Ionescu. (Oaspetele însă, grosolan, îi întoarce spatele şi pleacă să-şi reocupe locul.)

TATĂL IULIEI: Totul e să-ţi placă să fii victimă. Nu oricine reuşeşte! (Adresându-se tuturor oaspeţilor.) Dumnealui e profesorul de matematică al Iuliei, de… De câţi ani, domnule Ionescu?

VASILE: Cred că… de şase ani.

TATĂL IULIEI: Şase ani!… Zboară timpul! Zboară!

PREDA: Şase ani! Habar n-aveţi voi de câte ori m-au doborât în şase ani!

TATĂL IULIEI: Nu ştiu dacă interesează pe cineva, dragă Gusti.

PREDA: Ar trebui să vă intereseze!

DOAMNA PREDA (soţia lui Augustin Preda): Gusti, isprăveşte odată! Nu te mai da în spectacol!

TATĂL IULIEI: Tocmai îi spuneam domnului Ionescu că nu prea l-am mai văzut pe la noi de când s-a făcut Iulia mare. Se teme să nu-i iasă vorbe! (Izbucneşte într-un râs zgomotos.) N-aveţi de ce să vă temeţi, domnule Ionescu. Dumneavoastră, cu matematica dumneavoastră, le speriaţi pe toate fetele! (Alt acces de râs. Arătând-o cu degetul.) Ce-ţi spuneam! Uite, şi pe nevastă-mea ai speriat-o!

MAMA IULIEI (Lucreţia): Iulia a făcut o boacănă, aşa-i?

VASILE: Nu, doamnă. Mai degrabă eu… am făcut o boacănă.

MAMA IULIEI: Dumneavoastră?!

VASILE: Am nimerit la dumneavoastră la o oră atât de târzie… În plus, aveţi şi musafiri.

MAMA IULIEI: Domnule Ionescu, precis Iulia n-a făcut nicio boacănă?

VASILE: Nu doamnă, vă asigur că n-a făcut absolut nicio boacănă.

PREDA: Imposibil! Toate fetele fac boacăne!

DOAMNA PREDA: Gusti, te rog mult să te potoleşti! Altfel, plecăm imediat acasă!

PREDA: Ce să spun, grozavă ameninţare! Hai să plecăm!

MAMA IULIEI (ignorând incidentul): O, în cazul ăsta, fiţi binevenit, domnule Ionescu. Nu luaţi în seamă micile ciudăţenii ale prietenului nostru.

PREDA: Ai nimerit-o prost, tinere, într-adevăr, cum spuneai. Cam pe la ora asta…

DOAMNA PREDA: Gusti!

PREDA: …Cam pe la ora asta încep ăştia jaful! Asupra oaspeţilor! De unde crezi mata că s-au umplut de bani!

TATĂL IULIEI: Gusti, îmi jigneşti oaspetele. Stai la locul tău şi fii băiat cuminte.

PREDA (în zeflemea): Smirnă! Promit!

MAMA IULIEI (lui Vasile): Îmi amintesc cum eram eu pe vremuri, domnule Ionescu. Aveam două feţe, ca să zic aşa! Acasă eram aproape o sfântă, aşa, un fel de mironosiţă, în timp ce la şcoală făceam numai obrăznicii. Părinţii erau mereu chemaţi la şcoală şi primeau mustrări din cauza mea. Sper că Iulia nu-i aşa. Acasă o văd mereu cuminte. Bănuiesc că şi la şcoală, nu-i aşa, domnule Ionescu?

VASILE: Da, sigur… E… foarte cuminte. (Preda pufneşte pe nas, zeflemitor.)

TATĂL IULIEI: Vă rog să luaţi loc, domnule profesor. Vă rog. Poftiţi.

Îl conduce spre o canapea, unde ar fi un loc într-o margine, şi totuşi nu prea. O invitată se trage într-o parte dar nu îndeajuns, astfel că Vasile aproape că i se aşează în braţe.

VASILE (sărind ca ars): Ah, vă rog să mă iertaţi!

DOAMNA: Nu vă faceţi griji, domnule profesor, am mai fost înghesuită la viaţa mea.

TATĂL IULIEI: Ce-i drept, dragă Tina, a trecut ceva vreme de-atuncea!

TINA: Ei uite, mai am ocazia, din când în când să-mi reîmprospătez memoria.

TATĂL IULIEI: Beţi un coniac, domnule Ionescu? Sau poate un whisky. Sau orice vreţi dumneavoastră.

VASILE: N-aş vrea să…

TATĂL IULIEI: Atunci, un coniac?

Vasile acceptă, nu prea convins. Tatăl Iuliei îi toarnă în pahar. Paharul se umple foarte repede, încât băutura de revarsă din belşug pe măsuţa din faţa canapelei, de unde sar stropi şi pe rochia Tinei.

TATĂL IULIEI: Scuze, profesore. Dar ştiţi cum se spune, vi l-am turnat din inimă.

TINA: Ai grijă, Toni, îmi strici bunătate de rochie şi te pun să-mi cumperi alta!

MAMA IULIEI (Tinei): Sper că nu vrei să-l iei cu tine la probă!

TINA: Nu ştiu unde te-ai gândit tu, dragă Lucreţia, c-ar putea să aibă loc proba aia la care te referi.

MAMA IULIEI: Doar nu te mulţumeşti c-o rochie de gata! Ţi-au scăzut atât de mult pretenţiile?

PREDA: Nici vorbă! Tina dragă, dacă vrei, te-nsoţesc eu la probă.

DOAMNA PREDA: Gusti, ai întrecut orice măsură! Astâmpără-te, ce Dumnezeu!

MAMA IULIEI: Silvia dragă, nu te-ai obişnuit încă? Bărbaţii ăştia nu ne mai oferă nicio surpriză.

TATĂL IULIEI: Dragă profesore, uite vezi, ăsta-i avantajul să vii neanunţat: afli tot felul de lucruri! Mărturisesc că sunt noutăţi şi pentru mine.

VASILE: Eu n-am să stau prea mult…

TINA: Toni, fii drăguţ şi mai adu câteva cubuleţe de gheaţă.

TATĂL IULIEI: Da, dragă, îndată. Mai vrea cineva gheaţă?

I se răspunde din mai multe locuri: „Şi eu vreau”, „Şi eu!” „Hai, adu-mi şi mie!” „Pune aicea, să fie la toată lumea!” Tatăl Iuliei iese.

PREDA: Gheaţă pentru inimi de gheaţă!

Vasile duce paharul la gură; în clipa aceea Tina îi dă un cot, ceea ce face să-i sară din pahar câţiva stropi de coniac.

TINA: Am auzit că toţi matematicienii au câte o violon d’Ingres, e-adevărat?

VASILE: Vreţi să spuneţi un hobby.

TINA: E-adevărat, violon d’Ingres e un termen demodat. Ca şi mine.

VASILE: Probabil că vă subestimaţi, doamnă.

TINA: Eşti un drăguţ, domnule profesor! Şi cu hobby-urile matematicienilor cum rămâne?

VASILE: Ca să fiu sincer, n-am avut încă ocazia să-mi fac o părere.

TINA: Ştiu că Einstein cânta la vioară. Dumneavoastră ce pasiune aveţi?

VASILE: N-am nicio pasiune, doamnă. Mă tem că sunt… total lipsit de orice talent.

PREDA: Tinere profesor, Tina se referea la pasiuni!

TINA (ignorându-l pe Preda): Dar un talent aveţi, cu siguranţă.

VASILE: Care?

TINA: Modestia!

VASILE: O, ăsta nu-i talent. E, cum să zic, la îndemâna oricui… Şi… vreţi să vă spun ceva? Nici nu sunt convins că sunt foarte modest.

Tatăl Iuliei se întoarce aducând o cupă cu cubuleţe de gheaţă.

TATĂL IULIEI (se opreşte în prag): Lucreţia!

MAMA IULIEI: Da, dragă?

TATĂL IULIEI: Ai uitat să te lauzi cu zaharicalele tale!

MAMA IULIEI: Zaharicalele?

TATĂL IULIEI: Prăjiturile alea, cum le zice? Marilyn Monroe!

MAMA IULIEI: Vrei să spui Greta Garbo! Astea le numeşti tu zaharicale! Să-ţi fie ruşine, Toni!

ALTĂ INVITATĂ: Da, da! Vreau şi eu Greta Garbo!

MAMA IULIEI: Păi, dacă toată lumea vrea, haideţi să v-aduc Greta Garbo. Uitasem, într-adevăr. Mea culpa! (Iese.)

Tatăl Iuliei începe să treacă pe la invitaţii care au cerut cuburi de gheaţă şi să le pună în pahare.

TINA (confidenţial, aplecându-se la urechea lui Vasile): Eu totuşi cred că este un talent, domnule profesor.

VASILE: Ce anume?

TINA: Modestia.

VASILE: Daţi-mi voie să rămân la părerea mea.

TINA: Iar eu vă spun că cei mai mulţi oameni se laudă pentru orice fleac şi le place să fie lăudaţi pentru orice fleac. Să nu vă mire! Nu mai departe decât gazda noastră de astă-seară. Cred că s-ar face roşie-galbenă-vânătă dacă i-aş spune că sunt o porcărie.

VASILE: Cine, doamnă?

TINA: Nenorocitele alea de Marilyn Monroe!

MAMA IULIEI (care a intrat neobservată): Greta Garbo! (Vasile tresare speriat; Tina, mai puţin.)

TINA: Lucreţia dragă, sper că ştii de glumă. Nu vroiam decât să-l amuz pe domnul profesor.

MAMA IULIEI: Sunt absolut convinsă, draga mea.

VASILE (se ridică precipitat; mamei Iuliei): Vă rog să mă scuzaţi!… (Se împiedică de piciorul Tinei.) Oh, iertaţi-mă!

TATĂL IULIEI: Doriţi un cubuleţ de gheaţă, domnule Ionescu?

VASILE: De fapt, domnule Lupea… Aş vrea să stăm un pic de vorbă, dacă n-aveţi nimic împotrivă.

TATĂL IULIEI: Cu cea mai mare plăcere, domnule profesor. De altfel, trebuie să apară şi Iulia.

VASILE: Nu, nu, aş… prefera să nu apară.

TATĂL IULIEI (lasă pe măsuţă cupa cu cuburi de gheaţă): Înţeleg că doriţi să vorbim între patru ochi.

VASILE: Aş prefera, domnule Lupea.

Mama Iuliei îi urmăreşte cu o lucire de suspiciune în ochi. Oaspeţii urmăresc la rândul lor scena, mai mult sau mai puţin surprinşi.

TATĂL IULIEI: Atunci, să trecem în birou la mine.

MAMA IULIEI: Cât staţi voi doi de vorbă, eu am să-i spun Iuliei să…

VASILE (întrerupând-o precipitat): A, nu! Vă rog să nu vă deranjaţi, doamnă! Lăsaţi-o să-şi vadă de treabă.

MAMA IULIEI: Treaba ei era să pregătească sandvişurile. Nu înţeleg de ce îi ia aşa de mult. O fi şi ea neîndemânatică, la fel ca şi dumneavoastră, domnule profesor.

TATĂL IULIEI: Lucreţia, te rog!

MAMA IULIEI: Am impresia că n-a mai rămas nimeni în seara asta să nu fi făcut vreo boacănă. (Întorcându-se afabilă spre soţul ei.) Cu excepţia ta, dragule!

TATĂL IULIEI (lui Vasile): Vă rog să poftiţi. (Se îndreaptă spre uşă, urmat de Vasile.)

Continuare aici

Captivul reveriilor (partea a III-a)

Continuare de aici

Scenariu de film — comedie romantică

24. Odaia de lucru a tatălui Iuliei. Acesta aprinde lumina.
Vasile se plimbă dintr-o parte într-alta, stăpânit de emoţie; îşi freacă mâinile.

TATĂL IULIEI: Înţeleg că totuşi avem o problemă.

VASILE: Nu ştiu dacă avem, domnule Lupea. Dar eu cu siguranţă am una.

TATĂL IULIEI: Vă ascult, domnule Ionescu.

VASILE (după alte lungi momente de ezitare): Domnule Lupea… Ceva mai devreme. când am intrat la dumneavoastră în casă, aţi… Aţi spus ceva… Aţi făcut, aşa, o glumă… Dar, de fapt, nu era… cum să spun, chiar glumă. Aţi spus „Şi ce dacă-i femeie!”… Sau cam aşa ceva. Vreau să zic, „Şi ce dacă Iulia e femeie!”… Nu, cred că am început-o prost. (Pauză stânjenitoare.)

TATĂL IULIEI: Vă ascult.

VASILE: Ştiţi, probabil că ea v-a spus. Adică vreau să spun că probabil sunteţi la curent că în curând o să fie serbarea de sfârşit de an… Şi… gata… Altă ocazie nu mai avem…

TATĂL IULIEI: „Nu mai avem”?

VASILE: Adică, de fapt, eu nu mai am. Şi de aceea a trebuit să mă grăbesc. N-am avut răgaz să stau şi să chibzuiesc, cum s-ar zice… Cu toate că de atâta vreme, aş fi avut tot timpul… Prietenul meu, la care m-am dus să-i cer sfatul… Ştiţi, el e profesor de latină. Dar asta n-are nicio importanţă pentru dumneavoastră. Sau pentru Iulia. El e altă plămadă, ca să zic aşa. El niciodată nu stă pe gânduri… Sau cel puţin, aşa pretinde. Chiar astăzi, ceva mai devreme, mi-a spus: „Vasile, eşti un prost!”… Şi eu am venit. (Din odaia alăturată se aude un hohot strident de râs.)

TATĂL IULIEI: Domnule Ionescu, adunaţi-vă! N-am înţeles nimic din tot ce mi-aţi spus până acuma.

VASILE: N-aţi înţeles nimic, nu?… Da… Din păcate, e trist… Dumneavoastră mă cunoaşteţi foarte puţin… Sau, mai bine zis, cunoaşteţi, mă rog, cât de cât, numai o latură a vieţii mele. Şcoala. Dar cum aş putea să vă explic totul?… Gândurile mele de fiecare zi… Frământările mele… Eh, domnule Lupea, într-o singură privinţă cred că am greşit. Trebuia să fi stat de vorbă mai întâi cu ea. Dar acuma, asta e! am venit. Astăzi nimeni nu mai procedează ca mine. I-am spus-o şi prietenului meu, dar el a fost de părere că poate… Îmi dau seama ce aţi putea crede dumneavoastră. E o… situaţie… foarte neplăcută, dar trebuie să vă spun. (Un nod în gât îl face să amuţească.)

TATĂL IULIEI: Dacă trebuie, domnule Ionescu, atunci spuneţi-o!

VASILE: Aş… aş vrea… Aş vrea s-o cer… de soţie… pe fiica dumneavoastră.

TATĂL IULIEI: Pe Iulia?! Dumneata?!

Pătratul de duşumea pe care stătea Vasile se scufundă până când profesorul ajunge cu bărbia la nivelul duşumelei.

TATĂL IULIEI: Hei, domnule Ionescu! Ce faci acolo? Te rog să ieşi! (Îi întinde mâna, ajutându-l să iasă.)

VASILE (ieşind): Ştiţi cum se spune, „s-a scufundat pământul cu el”! Mă refer la mine. (Gâfâie.) Mulţumesc, domnule Lupea. Vă mulţumesc foarte mult! (După o pauză, fără prea mult entuziasm.) Ei, ce ziceţi?

TATĂL IULIEI: Ce zic de povestea cu Iulia? (Vasile încuviinţează.) Ce-aş putea să spun? Asta da, surpriză, domnule Ionescu! Întrebarea e ce spune ea.

VASILE: Păi asta e, că n-am întrebat-o.

TATĂL IULIEI: În ce vremuri trăieşti, dragă profesore? Oare matematica dumitale nu evoluează? Nu se modernizează şi ea odată cu obiceiurile? Cine, în ziua de azi, se mai duce la părinţi când e să ceară mâna unei fete? Pe de altă parte, nu pot să nu-ţi apreciez gestul. Mai bine aşa decât să mi-o fi răpit!

VASILE: S-o fi răpit! A, nu! Aşa ceva n-aş fi făcut niciodată!

TATĂL IULIEI: Păi, hai să vedem ce zice ea.

VASILE (speriat): Nu! Staţi puţin!

TATĂL IULIEI: Mai ai ceva să-mi spui?

VASILE: Eu… nu. Adică… Ce credeţi c-o să spună ea?

TATĂL IULIEI: Ce cred eu! De unde naiba să ştiu? Să vedem ce-o să spună ea.

VASILE: Vreau să spun, dumneavoastră dacă aţi fi în locul meu, ce-aţi face?

TATĂL IULIEI: Eu în locul dumitale?…

VASILE: Ce-aţi face, în locul meu?

TATĂL IULIEI: Sincer?… Cred că aş fi fost mai îndrăzneţ. (Iese.)

25. Vasile îşi închipuie. Iată-l ieşind din casa familiei Lupea. O târăşte după el pe Iulia: o răpeşte. În ochi i se citeşte o hotărâre nestrămutată, aproape războinică. Fata se zbate, ţipă, îl loveşte cu pumnii în piept. Vasile coboară treptele continuând s-o târască după el. În faţa casei îi aşteaptă un cal. O aburcă în şea, sare şi el, ca voinicul din poveste, în spatele ei. Dă pinteni calului, pornesc în galop. Iată-l acum în straie de cavaler, în timp ce Iulia poartă o rochie albă, vaporoasă. Se zbate, plânge. Brutal, el o loveşte peste faţă. Hohotind, supusă, ea se răsuceşte spre el şi i se aruncă la piept.
Iată însă că la prima răspântie (undeva, la o margine de târg, luminată de un felinar chior), îi întâmpină, în umbră, o ceată de bătăuşi tocmiţi de tatăl Iuliei. Vasile opreşte calul. Bătăuşii ies în lumină, ameninţători. Strâng cercul în jurul celor doi. Vasile e dat jos de pe cal, şi Iulia le fel. Iese în lumină şi tatăl Iuliei, încruntat, în costum de călărie, cu cizme şi în mână cu o cravaşă, în timp ce bătăuşii se dau la o parte.

TATĂL IULIEI: Iulia! Treci aici! (Arată spre locul din spatele său.)

Spăsită, Iulia îi îndeplineşte porunca. Tatăl ei le face bătăuşilor un semn. Aceştia strâng din nou cercul în jurul lui Vasile. Deodată unul din bătăuşi îl loveşte năprasnic cu pumnul în faţă. Vasile se împleticeşte, ameţit, dând cu spatele, nimereşte în pumnul altui bătăuş, care îl proiectează în altă direcţie. Loviturile curg din toate părţile şi Vasile, neputincios, zboară ca o minge dintr-o parte într-alta, până când, ameţit, cade la pământ, gemând.

26. În camera de lucru a domnului Lupea, singur, Vasile aşteaptă. De undeva din altă încăpere (bucătăria) se aude discuţia aprinsă dintre părinţii Iuliei.

27. Bucătăria. Iulia, în picioare, cu o expresie de confuzie pe faţă, rezemată cu spatele de un bufet, stă în faţa părinţilor ei, privind în pământ. Este limpede în acest moment că ceea ce fusese cel mai important de spus a fost spus. Clipe de tăcere încordată.

TATĂL IULIEI: Deci, Iulia dragă, aşa stau lucrurile. Eu nu vreau să-ţi impun nimic. Tu decizi. (Aşteptare încordată.) Deci?… (Tot confuză, Iulia înalţă din umeri.) Mergem împreună să-i spunem?

IULIA: Ce să-i spunem?

TATĂL IULIEI: Ce-ai hotărât tu.

IULIA: Nu ştiu…

TATĂL IULIEI: Sau ţi-e jenă să-i spui că nu te interesează?

MAMA IULIEI: De fapt, asta nu-i o chestiune de jenă. Te interesează, sau nu te interesează? Părerea mea e că e bine să nu te pripeşti. În definitiv, ce-ţi poate oferi acest domn? Îţi poate oferi ceva? Simţi ceva pentru el?

IULIA: Ceva?…

MAMA IULIEI: Da, ceva! Nu poţi să faci casă cu cineva pentru care nu simţi nimica, nu? (Tăcere încordată.)

TATĂL IULIEI: Deci, Iulia? (Starea de confuzie a Iuliei persistă.) Mă duc să-i spun că răspunsul tău e nu?

MAMA IULIEI: Asta-i nebunie curată! Nu-nţeleg cum poate să-i treacă aşa ceva prin cap! Dai buzna în casa oamenilor, aşa, pe nepusă masă, şi le spui, „Ştiţi, eu aş vrea s-o iau de nevastă pe fiica dumneavoastră!”

IULIA: E un om cumsecade…

MAMA IULIEI: Nu mai spune! Şi ăsta e, după părerea ta, un motiv să te căsătoreşti cu cineva? Doar fiindcă-i om cumsecade?

IULIA: Nu, dar…

MAMA IULIEI: Dar ce?

TATĂL IULIEI: Atunci mă duc să-i spun că-i dai răspunsul în câteva zile?

IULIA: Nu ştiu…

TATĂL IULIEI: Bun, atunci mă duc să-i spun că nu ştii! Aşa e bine?

MAMA IULIEI: Doamne, ce gânduri nebuneşti! Dacă părerea mea contează, eu zic, Toni, să te duci şi să-i spui să plece!

TATĂL IULIEI: Da, Iulia?

Iulia, nehotărâtă, ridică din umeri, continuând să privească în pământ. Exasperat, tatăl Iuliei iese precipitat din bucătărie.

28. Camera de lucru a tatălui Iuliei, unde Vasile aşteaptă răspunsul.
Intră tatăl Iuliei.

TATĂL IULIEI: Îmi pare rău, domnule Ionescu, Iulia nu vrea să vină.

VASILE: Nu vrea să vină, sau…?

TATĂL IULIEI: Îmi pare rău. Prea a fost, aşa, pe neaşteptate.

VASILE: Da, înţeleg… (Tăcere stânjenitoare.) Dumneavoastră, domnule Lupea, ce-aţi face în situaţia asta dacă aţi fi în locul meu?

TATĂL IULIEI: Sincer? Aş mai bea un pahar de coniac. (Vasile tresare, aţintindu-l cu reproş.) Am glumit, profesore… În locul dumitale, aş zice c-am avut o zi proastă.

VASILE: Da… Cred că aveţi dreptate, a fost o zi proastă.

TATĂL IULIEI: Îmi pare rău, domnule Ionescu. (Vasile iese.)

29. Pe holul dintre cele două odăi, mama Iuliei îl urmăreşte cu o privire severă, aproape cu duşmănie. Vasile dă să treacă pe lângă ea, dar se opreşte totuşi pentru o clipă.

VASILE: V-am spus eu, doamnă, că am făcut o boacănă.

Mama Iuliei îi răspunde printr-o tăcere ostilă.
Vasile trece mai departe, îndreptându-se spre ieşire.

30. În prima încăpere, toate privirile oaspeţilor se îndreaptă în tăcere spre el, ca şi cum ar fi cu toţii la curent cu cele întâmplate. Priviri dezaprobatoare, priviri curioase. Doar Preda sughite răsunător. Vasile tresare, se opreşte pentru o clipă şi se întoarce spre el.

PREDA (dezvinovăţindu-se): N-am spus nimica!

31. Vasile iese din casa familiei Lupea. Traversează strada. Ajuns pe trotuarul opus, se opreşte şi priveşte în urmă. Iată casa, cu ferestrele luminate, casa de care s-au legat speranţele sale de-o zi, acum spulberate. La una din ferestre, probabil cea de la camera domnului Lupea, lumina se stinge.
Vasile vede, cu închipuirea, cum întreaga imagine se sfărâmă în cioburi, şi cioburile cad la pământ cu încetineala unor frunze veştede.
Dă să plece. Se răzgândeşte însă şi pentru o clipă îşi întoarce încă o dată privirea îndărăt.
Casa e întreagă. I se năzăreşte că uşa se deschide încet, de la sine, şi că Iulia se iveşte în prag, toată fremătând de dragoste. Iat-o alergând spre el, de-a curmezişul străzii, cu braţele întinse, plutind ca într-un vis. Vasile, la rândul său, aleargă spre ea plin de speranţă, fericit.
Îl trezeşte un claxon strident de automobil, urmat de un scrâşnet de frâne. O maşină s-a oprit la un pas de el orbindu-l cu farurile; l-a surprins în postura de visător, cu braţele întinse, alergând în întâmpinarea Iuliei. O voce furioasă vine prompt dindărătul luminii orbitoare a farurilor: „Dacă eşti beat, nu mai umbla pe străzi, dobitocule! Du-te acasă şi culcă-te!”
Vasile se dă la o parte. Maşina demarează în scârţâit de cauciucuri şi se îndepărtează.

32. Marcat de cele întâmplate, Vasile o ia în lungul trotuarului, epuizat, cu paşi târşiţi.
Pe măsură ce înaintează însă, chipul său se înseninează din ce în ce: un gând îi dă aripi. Spatele i se îndreaptă. Păşeşte tot mai sprinten, tot mai grăbit, până când, la un moment dat, începe să alerge, ca şi cum ar avea o ţintă bine ştiută.
Iată-l ajuns într-o piaţă vastă, luminată, pustie, înconjurată de clădiri medievale. La capătul celălalt al pieţei, trasă la bordură, se zăreşte o maşină albă, luxoasă. Într-acolo aleargă Vasile şi din mers îşi caută cheile în buzunar în timp ce traversează piaţa.
A ajuns la maşină. Descuie cu telecomanda, deschide portiera, se aşează, degajat, la volan, porneşte motorul şi deschide radioul de la bord. Se aude limpede, în liniştea nopţii, netulburată de zgomotul motorului silenţios, o melodie de jazz. Vasile e acum fericit. Pe chipul său lunecă, parcă, umbra unei păreri de rău. Fleacuri! A fost doar o slăbiciune de moment.
Vasile nu mai are aspectul ponosit al profesorului de matematică ci s-a transformat într-un tânăr flegmatic, din lumea mondenă.
Piciorul său apasă hotărât pedala de acceleraţie. Vedem maşina pornind în viteză, legănându-se ca pe valuri, puternică, suplă.
Muzica îl însoţeşte de-a lungul străzilor pustii.
Vasile conduce cu mână sigură, tot mai repede, cotind când la dreapta, când la stânga, până când oraşul rămâne în urmă. Doar şoseaua se derulează cu repeziciune înaintea sa, luminată de faruri, unduind printre dealuri.
Iată, la marginea şoselei, o tânără superbă, care face autostopul; încearcă să-l ademenească dezgolindu-şi coapsa sub pretextul (arhicunoscut) că îşi aranjează ciorapul. Pe Vasile însă nu-l impresionează. Goneşte mai departe. O altă tânără încearcă să-l ademenească în acelaşi chip. Apoi alta. Şi încă una.
La volan, Vasile are o tresărire de surpriză. Ultima tânără ieşită în cale i-a atras în mod deosebit atenţia. Să fie oare cineva cunoscut?
Şi fiindcă a oprit dincolo de ea, dă cu spatele şi trage maşina la marginea şoselei. În lumina farurilor, tânăra autostopistă are aerul că se ruşinează; se grăbeşte să-şi acopere coapsa dezgolită.
Lui Vasile nu-i vine să creadă: este chiar Maria. Închide radioul. Coboară.

VASILE: Maria! Cum ai ajuns aici? (Emoţionată, Mariei i-a pierit glasul.) N-are importanţă. Hai, urcă.

MARIA (către un tufiş de la marginea şoselei): Horia! Hai, ieşi de-acolo. Am găsit maşină, plecăm.

Îl vedem pe Horia ivindu-se din tufiş. Vasile îl ciufuleşte amical.
Se urcă toţi trei în maşină, Maria lângă Vasile, Horia în spate.
Maşina întoarce, porneşte în viteză.

33. În maşină, în drum spre oraş. Radioul a fost între timp deschis din nou. Se aude, în surdină, Simfonia a 6-a de Gustav Mahler.

MARIA: Ce-ai mai făcut, Vasile, în ultima vreme?

VASILE: Am fost foarte ocupat. (Îşi aprinde o ţigară. Cu un gest dezinvolt, aruncă pachetul pe bord, sub parbriz.)

MARIA (surprinsă): Fumezi?

VASILE: Vrei şi tu?

MARIA: Mulţumesc, eu nu fumez. Văd că nu-ţi mai aduci aminte. S-a schimbat ceva între timp? (Vasile nu-i răspunde.) Aşadar, ce-ai mai făcut în afară de şcoală?

VASILE (oarecum absent): Şcoală? (Coboară geamul de lângă el şi suflă fumul afară.)

MARIA: Să nu te întreb de şcoală?

VASILE: Am fost foarte ocupat în ultima vreme.

MARIA: Zău? Cu ce?

VASILE: Am călătorit mult.

MARIA: Cât de mult?

VASILE: Destul.

MARIA: În imaginaţie?

VASILE (se întoarce spre ea şi râde): Ar fi ceva rău în asta?

MARIA: Nu ştiu. Depinde.

VASILE: Depinde de ce?

MARIA: Depinde de cât de departe îţi permiţi să călătoreşti. (Câteva clipe de tăcere.) Asculţi Mahler?

VASILE: Da? E Mahler?… Am să mă gândesc la asta.

MARIA: La ce?

VASILE: La cât de departe îţi permiţi să călătoreşti.

MARIA: Eu n-am nevoie să călătoresc prea departe… Doar deschid fereastra, care dă spre parc…

VASILE: Noaptea?

MARIA: Spre dimineaţă, când nu mai am somn.

VASILE: Şi eu la fel.

MARIA: Da? Nici tu n-ai somn? (Vasile nu răspunde.) Am noroc în privinţa asta.

VASILE: În ce privinţă?

MARIA: Să am o fereastră care dă spre parc.

VASILE: Şi eu la fel…

MARIA: Da, ştiu… (Ascultă muzica.) E frumos Mahler… Azi-dimineaţă, când am deschis fereastra…

VASILE (întrerupând-o, surprins): Azi-dimineaţă a fost asta?

MARIA: Ţi se pare că a fost mai de mult?

VASILE: Mi se pare c-a trecut o veşnicie.

MARIA: Aşa-i când eşti foarte ocupat… (Clipe de tăcere.) Ţi-aduci aminte de sculptura aia din parc?

VASILE: Cu cei doi care…?

MARIA: Se sărutau, da… (Ascultă muzica.) E foarte frumos Mahler. Are ceva ireal… (Vasile tace.) Ar trebui să verificăm.

VASILE: Ce?

MARIA: Dacă sculptura cu cei doi există de-adevăratelea.

VASILE: Trecem mâine pe-acolo să vedem.

MARIA (entuziasmată): Da? Prin parc? Mâine ai un pic de timp liber?

VASILE: De ce n-aş avea?

HORIA: Atunci, jucăm şi badminton în parc?

VASILE: De ce nu?

MARIA (după o pauză): Cum merg pregătirile cu serbarea?

VASILE: Serbarea?… (Arată spre radio.) Îmi dai voie să schimb?

MARIA: Nu-ţi mai place Mahler?

VASILE (caută alt post): Ba da, dar… (Găseşte un post care transmite muzică de jazz.)

HORIA: E mai mişto aicea.

VASILE: Da? Mă bucur că avem aceleaşi gusturi.

MARIA (după o pauză): Deci ai fost să iei masa în oraş, Vasile?

VASILE: În oraş?

MARIA: Păi da, parcă spuneai că nu-ţi place să mănânci acasă.

VASILE: Aşa am spus?… Depinde de casă, Maria dragă.

MARIA: Dintotdeauna am fost şi eu de părerea asta.

VASILE: Da?

MARIA: Te surprinde?

VASILE: Nu mă surprinde deloc…

MARIA: Îţi imaginezi cum e s-ajungi acasă cu braţele încărcate de pachete?

VASILE: De pachete?… Da. Cred că da. De fapt, mi se-ntâmplă, da.

MARIA: Eu nu mă-ncarc niciodată prea mult cu cumpărături. Dar nu mi-e greu să-mi imaginez. Ai braţele încărcate şi trebuie să scoţi cheia din geantă. Îmi închipui că-i un adevărat chin.

VASILE: Sunt convins. De fapt, chiar ştiu.

MARIA: Totul e să aibă cine să-ţi deschidă uşa.

HORIA: Dacă n-ai nicio mână liberă, poţi să suni cu cotul!

VASILE: Ce zici de el? Are imaginaţie Horia!

MARIA: Da… Horia al nostru.

VASILE: Poftim?

MARIA: Una e să-i explici chelnerului în detaliu cam ce-ai vrea să-ţi aducă, şi alta e ca cineva, acasă, să-ţi cunoască toate gusturile…

VASILE: Şi să-ţi ghicească poftele!

MARIA: Nu-i aşa?

VASILE: Asta mi se-ntâmpla când locuiam împreună cu ai mei… Da, mi-aduc aminte.

MARIA: …Să n-ai nevoie să explici nimic… Să fie totul la locul lui… Sau, dacă am fost puţin distrată şi poate că n-am pus destulă sare, tu să nu te superi…

HORIA: Să găseşti solniţa pe masă.

VASILE: E clar, Horia se gândeşte la toate!

MARIA: …Să fii convins că n-a fost nimic cu rea-intenţie… Şi că poate aveam o preocupare când am făcut mâncarea. Pur şi simplu mi-a fugit gândul în altă parte.

VASILE: Mie nu-mi stă în obicei să fac asemenea reproşuri.

MARIA: Sunt convinsă!

VASILE: Oricine poate greşi.

MARIA: Categoric! E important ca în casă să fie armonie şi bună înţelegere.

VASILE: Întru totul de acord.

MARIA: Şi de când ai plecat de-acasă nu ţi s-a mai întâmplat?

VASILE: Ce?

MARIA: Să vii acasă şi să ştii că cineva îţi cunoaşte toate preferinţele.

VASILE: Nu ştiu… Şi, oricum, nu-mi prea sunt cunoscute preferinţele.

MARIA: Nu? Păcat.

VASILE: Nu mi le cunosc nici eu însumi, se pare. (Schimbă postul de radio întorcându-se la simfonia lui Mahler. Aruncă pe geam chiştocul.) Nu te deranjează curentul?

MARIA: Nu, e plăcut afară. (După o pauză.) Îmi dai şi mie o ţigară?

HORIA: Mama, tu nu fumezi!

MARIA: Ei, ne prostim şi noi un pic! (Luând pachetul de pe bord.) Nu-i aşa, Vasile? (Îşi aprinde o ţigară.) Azi e seara poznelor! Nu? (Pufăie de câteva ori, fără să tragă fumul în piept. Coboară geamul de pe partea ei şi priveşte neliniştită afară, nerecunoscând locurile.) Dar, Vasile, nu trebuia să ajungem acasă până acuma?

VASILE: Nu ştiu. Trebuia?

Maria aruncă chiştocul pe geam afară.

34. La fel ca în prima secvenţă: beznă.
Începe să sune ceasul deşteptător. Se aude cum o mână — mâna lui Vasile — se grăbeşte să-l caute. Îi trebuie câteva secunde bune până să dibuie butonul de oprire. Se aprinde veioza. Vasile ia ceasul de pe noptieră şi îl priveşte nemulţumit. A fost pus să sune la ora patru.

VASILE: Patru… De ce patru? Ei, drăcie!

Pune ceasul la loc pe măsuţă şi stinge veioza. Din nou beznă.
Peste câteva clipe începe să se audă sforăitul deja cunoscut, venind de afară din parc, din ce în ce mai tare. Se aprinde veioza. Vasile se dă jos din pat şi se apropie de fereastră. Ridică transperantul, deschide fereastra. La zgomotul ferestrei deschise, o căprioară care stătea nemişcată în centrul pajiştii a tresărit speriată şi a fugit făcându-se nevăzută printre copaci.
Bătrânul parc doarme ultimele minute ale nopţii.
Mijesc zorile. Ciripit de vrăbii abia trezite. în faţă se întinde pajiştea deja cunoscută, încadrată de copaci seculari. Coroanele se profilează distinct pe fundalul cerului trandafiriu. Aleile şerpuite, felinarele încă aprinse, rondurile de flori.
Vasile ascultă — de astă dată cu încântare — sforăitul care vine dinspre parc. Iată şi copacul bătrân, înconjurat de un pâlc de copaci tineri — un ciot întruchipând nasul, scorbura întruchipând gura şi cele câteva lăstare dintre „nas” şi „gură” tremurând sub „suflarea” adormită a copacului… Cei câţiva copaci tineri din jurul celui bătrân se răsucesc, se agită, deranjaţi de sforăit, îşi îndoaie ramurile în chip de braţe nervoase, ducând degetul la gură; tinerii copaci şoptesc supăraţi: „Ssst!”… „Ssst!”
Vasile continuă să privească, încântat.
La etajul trei fereastra s-a deschis larg şi în fereastră s-a ivit Maria, în cămaşă de noapte. Priveşte şi ea parcul la revărsat de zori, la fel de încântată.
Iată, de-a curmezişul pajiştii, făptura feminină, translucidă, parcă încropită din aer, a Nopţii, zăcând leneşă, lungită pe-o rână, peste întreaga întindere a pajiştii. Noaptea încă mai dormitează — femeie somnoroasă, înveşmântată într-un văl transparent, cu pletele-i lungi de ramuri de salcie plângătoare răsfirate peste umărul gol. Noaptea cască, se ridică în capul oaselor, se întinde leneş, cască din nou.
La fereastra de la etaj, Maria priveşte, fermecată.
La fel şi Vasile, un etaj mai jos.
Lumina dimineţii a crescut. Făptura translucidă a Nopţii a dispărut. A rămas doar pajiştea goală. Ciripitul vrăbiilor s-a înteţit.
Privirea Mariei întâlneşte, la o oarecare depărtare, grupul statuar al celor doi care se sărută, sub semnul aceleiaşi incertitudini ca şi prima dată: să fie oare acolo, în centrul pajiştii, o sculptură, sau un bărbat şi o femeie aievea, contopiţi într-un sărut lung?
Maria se apleacă peste pervaz şi îl zăreşte pe Vasile la fereastră.

MARIA (în şoaptă): Vasile! (Vasile se întoarce spre ea şi îi face cu mâna.) Ssst!

VASILE (îi face semn că a înţeles): Ce zi e azi?

MARIA: Azi? Cred că sâmbătă.

VASILE: Sâmbătă? Atunci, e bine.

MARIA: Unde mănânci azi, în oraş?

VASILE: Nu cred.

MARIA: E încă devreme.

VASILE: Da… E foarte devreme.

MARIA: Ce faci, te-ntorci în pat?

VASILE: Nu cred. Mi-a pierit somnul.

MARIA: Şi mie la fel.

Un biciclist în vârstă pedalează sârguincios îndepărtându-se pe o alee care duce în adâncul parcului. Pe aceeaşi alee, un tânăr alergător, în trening, se apropie venind din adâncul parcului.

VASILE: Nu s-ar zice totuşi că-i chiar aşa de devreme.

MARIA: Ştii ce?

VASILE: Ce?

MARIA: Închidem ferestrele şi ne mai gândim un pic. De acord?

VASILE: De acord.

Cele două ferestre se închid. Razele soarelui se răsfrâng în geamuri.

35. Apartamentul Mariei. Îl vedem pe Horia, în pijama, apropiindu-se de fereastra camerei sale, care dă de asemenea către parc. Se opreşte la fereastră şi priveşte îndelung afară.
Vedem grupul statuar al celor doi care se sărută, în costumele lor albe, mulate pe corp.
Privind afară, pe faţa lui Horia înfloreşte un zâmbet.
Grupul statuar nu-i chiar… statuar. Distingem o uşoară mişcare a capetelor celor doi. Şi iată, îi şi recunoaştem: sunt Vasile şi Maria sărutându-se lung.
Îl vedem pe Vasile coborând fără grabă de pe soclu, întinzând braţele spre Maria, apucând-o de mijloc şi ajutând-o să coboare la rândul ei.
Vasile şi Maria, privindu-se unul pe celălalt cu dragoste, se îndepărtează spre adâncul parcului ţinându-se de mână.

SFÂRŞIT

Astăzi învăţăm linii

Astăzi să-i învăţăm pe copii liniile…
Linia dreaptă — ia uite! — nu se-opreşte
niciunde
iese pe fereastră, e foarte simplu,
trece departe de oraşe ca o autostradă
cu gândul ţinteşte orizontul
cu gândul se desprinde de Planetă
cu viteza luminii — uşor, copăcel! —
din lumina Lumii iese, pe lângă
argintul Lunii săgetează
şi se-afundă de-a dreptul
în bezna Cosmosului îngheţat
Poftim?… Mai departe?… Mai departe
hm! nu prea ştiu…

Nicio linie nu se opreşte nicăieri
vă vine să credeţi?
nici chiar linia şerpuită — o vedeţi?
şovăitoare coadă de zmeu evitând
cu umană prudenţă fierbinţeala Aştrilor —
unul în stânga, altul în dreapta
alţii peste tot…
Dar ce-ar zice ei de Cerc?
Noli tangere circulos meos!
apropo, să le spunem un secret:
în caz de pericol oricine poate cere
protecţia Cercului pe nisipul umed
al plajei
c-o piruetă de giruetă — că tot veni vorba —
trasăm cercul, i.e. ne-ncercuim
după care privim în jur:
nimeni dincolo de cerc să ne poată
face vreun rău —
vă vine să credeţi?…
Dar ce-ar zice ei de-o hiperbolă?
hiperboree se-apropie de axele lumii
tinde, se-ntinde, vibrează de-ncordare
exagerează…
asta e! n-are serenitatea liniei drepte

Să-i cruţăm, dar, de dezamăgiri:
multe au fost, multe-au rămas
pe data viitoare, nu?
Dar pe una n-o putem trece cu vederea —
săltăreaţa cicloidă, şontâc–rotund
şi precum veveriţa-ntr-un tambur
bezmetic alergând în chip de
Epi—
cicloidă.

Căutătorii Giruetei de Aur

Căutătorii Giruetei de Aur
colindă în înălţimi nevăzute de oameni

Umblăreţi, dănţuiesc–navighează
în corăbiile străvezii ale aerului
trag cu blândeţe de-odgoane străvezii
îndreaptă înaltele–străveziile pânze
împotriva vântului împingător
dau ocol, în volute, giruetelor
de rând — giruetelor de-aramă
giruetelor de-argint şi de fier ruginit
de care-i plină lumea veche
cercetează cu toate simţurile
Punctele Cardinale —
drumul aproape uitat al lui Nils Holgerson
peste Provinciile de Nord
Trec în zbor pe deasupra Ancorelor Scufundate
de-a lungul istoriei, în apele-albastre,
prea grele chiar şi pentru Magia
Giruetei de Aur

Se-nsoţesc în dansuri tăcut-unduioase
peste fleşele catedralelor gotice
lasă să cadă eşarfe de frunze-aurite
fără voia lor captaţi în vârtejuri —
cu voia lor destrăbălându-se
peste culorile anotimpurilor
risipindu-se şi încropindu-se iarăşi
aparte de fâlfâitul terestru al păsărilor
sălbăticiţi în încăpăţânarea lor de-o viaţă
în căutarea Giruetei de Aur de la
Apahida.

În România, cândva — Partea a VI-a: Vis

Continuare de aici
(Vezi explicaţii aici)

Un bărbat de vreo 45 de ani, intelectual, stă în picioare, la fereastră, în apartamentul său de bloc, de la etaj, seara târziu. E în pijama, peste care a îmbrăcat un halat de casă. Camera e luminată de o veioză aflată pe noptieră, lângă patul pregătit pentru culcare. În pat, pe partea opusă veiozei aprinse, doarme nevastă-sa. Bărbatul deschide fereastra şi priveşte îndelung afară. Ninge viscolit. Se văd străzile slab luminate. De undeva se aude muzică lăutărească de petrecere.

SOŢIA (cu glas adormit): Închide geamul, vine frig de-afară. (Se întoarce pe partea cealaltă.)

Bărbatul mai zăboveşte un timp la fereastra deschisă. Apoi o închide. Se apropie de pat, pe partea sa, îşi scoate halatul de casă şi se bagă în pat. Rămâne lungit pe spate, cu mâinile sub ceafă, privind în tavan, cu un aer preocupat.

SOŢIA (după un timp): Nu stingi lumina?

BĂRBATUL (după câteva secunde): Ba da.

O face abia după mai multe secunde. Odaia se cufundă în beznă totală.

VOCEA SOŢIEI (după o pauză lungă): Nu poţi să dormi?

VOCEA BĂRBATULUI (după o pauză): De unde ştii că nu pot? (Pauză.) Ba da, pot… Nu-ţi face griji.

Alunecare în vis. Se aude în surdină muzica lăutărească. Apoi: sirena îndepărtată a unei ambulanţe. Apoi: zgomotul unui avion de pasageri, undeva la mare înălţime. Apoi: un elicopter, mult mai tare, trecând la joasă înălţime. Încă un elicopter, al cărui zgomot pare să nu se mai îndepărteze; şi încă o ambulanţă, apropiindu-se. Pe acest fundal sonor amestecat, în creştere, răsună o bătaie puternică în uşă.

Bărbatul, îmbrăcat cu haine de stradă şi o scurtă de fâş, se află acum la uşă şi o deschide. În prag, în lumina slabă de pe scara blocului, stau doi agenţi de la Serviciile secrete.

PRIMUL AGENT: Avem mandat de percheziţie!

BĂRBATUL: Să-l văd! (Primul Agent scoate din buzunar o hârtie şi i-o ridică în faţa ochilor. Pe hârtie stă scris, cu litere mari: BULETIN DE ANALIZĂ.) Aici scrie „buletin de analiză”, nu „mandat de percheziţie”!

AL DOILEA AGENT: Păi da! Noi avem grijă de sănătatea cetăţenilor, dar dumneavoastră nu vreţi să recunoaşteţi! Mereu spuneţi că avem ceva cu voi!

PRIMUL AGENT: În plus, dumneavoastră aveţi probleme serioase de sănătate! (Îl apucă pe Bărbat de braţ şi îl trage pe scară în jos.) Rezultă de aici foarte clar! (Împătureşte hârtia şi o bagă la loc în buzunar.)

BĂRBATUL: Staţi! Soţia nu ştie că plec!

AL DOILEA AGENT: Dânsa n-a fost depistată cu probleme de sănătate.

BĂRBATUL: Nu am niciun fel de probleme de sănătate! (Cei doi agenţi îl apucă de braţe şi îl trag afară din apartament, apoi pe scară în jos.)

PRIMUL AGENT: Aici scrie negru pe alb.

BĂRBATUL: Unde aici? Ăla nu-i mandat de percheziţie! Faceţi un abuz!

AL DOILEA AGENT: V-am spus că ne preocupă starea dumneavoastră de sănătate. De ce nu vreţi să ne credeţi?

BĂRBATUL (continuând să se împotrivească) De ce mergem pe scară?

AL DOILEA AGENT: Noi avem mandat, cu toate că cetăţenii nu vor să recunoască niciodată.

PRIMUL AGENT: În plus, cu liftul nu-i sigur.

Pe măsură ce coboară, tot mai mulţi locatari ies din apartamente, îmbulzindu-se pe scară, nedumeriţi, dezorientaţi şi revoltaţi — nu împotriva vreunuia din cei trei, ci manifestând o revoltă fără ţintă. Cu toţii sunt îmbrăcaţi în haine de iarnă, negre, ponosite.

VOCI PE SCARA BLOCULUI: Nu se fac analizele la timp, asta e!… Lucrurile importante totdeauna sunt neglijate!… Păi sigur, câte unu’ e lăsat în voia lui fiindcă nu i s-a găsit nimica! Da’ s-a făcut tot ce trebuia să se facă?… Oamenii sunt indolenţi, nepăsători!… A cui e vina, asta vreau eu să aflu!…

Sunt acum atâţia oameni pe scară încât cei doi agenţi şi Bărbatul sunt nevoiţi să-şi facă loc prin mulţime.

VOCI PE SCARA BLOCULUI: Nouă de ce nu ne spune nimeni nimica?… S-au înmulţit cazurile de febră tifoidă!…

PRIMUL AGENT: Nu există niciun caz de febră tifoidă!

AL DOILEA AGENT: Cetăţeni, vă rugăm să ne lăsaţi să trecem!

VOCI PE SCARA BLOCULUI: Au pus poze de la calendare vechi! Peste tot! E o ruşine!… Încă de anu’ trecut au început să ne facă şicane!… Ce anu’ trecut! Încă de acu’ cinci ani!… Ce zic eu cinci ani! La fiecare cinci minute sună cineva la interfon şi zice că-i poşta!

AL DOILEA AGENT: N-aveţi nevoie de interfon!

VOCI PE SCARA BLOCULUI: Zice că-i poşta! Zice că-i oricine! Şi după aia umblă haihui de la un etaj la altu’!… De ce nu-i opreşte nimenea? De ce?… Fiindcă nu se vrea, ăsta-i adevăru’!… După aia, poftim de curăţă după ei!… Păi da, fiindcă nu le pasă de nimica!… Deparazitare, asta ar trebui să facă!

Cei doi agenţi şi Bărbatul au ajuns în holul de la parter al blocului.

PRIMUL AGENT: Cetăţeni, lăsaţi-ne să trecem! Lăsaţi-ne!

Ca la comandă, locatarii încep să se retragă. Îi vedem bulucindu-se pe scară în sus, în timp ce…

…Bărbatul şi cei doi agenţi ies în stradă.

La scara blocului, trasă la bordură, aşteaptă o ambulanţă, cu uşile deschise. Bărbatul e împins înăuntru de cei doi agenţi, după care urcă şi ei. Un brancardier închide uşile de la spate.

Interiorul ambulanţei, care goneşte pe o şosea, în sunetul sirenei. Bărbatul stă lungit pe pat, imobilizat în chingi, din care se zbate să scape, într-un efort mut.

PRIMUL AGENT: Vă rog să staţi liniştit. E spre binele dumneavoastră.

BĂRBATUL: N-am aer!

AL DOILEA AGENT: Dacă aţi respectat toate prescripţiile s-ar putea să iasă bine a doua oară. Aveţi încă o şansă.

BĂRBATUL (continuă să se zbată): N-am aer!

Al Doilea Agent întinde mâna şi deschide robinetul unui tub cu oxigen. Se aude un şuierat puternic.

Dar robinetul nu mai este robinet, ci un fitil, iar tubul nu mai e tub ci o bombă. Fitilul arde şi flacăra se propagă cu repeziciune.

Cei doi agenţi se precipită să desprindă din suporturi tubul–bombă şi să-l împingă afară din ambulanţă.

Nici n-a ajuns bine afară, şi tubul–bombă explodează: un orbitor şi tăcut fulger alb, care răstoarnă totul cu susul în jos.

Plină zi. Bărbatul zace pe şosea, nu departe de ambulanţa care arde. Un elicopter străbate cerul la mică înălţime şi dispare după un deal nu prea înalt. Sirena unei alte ambulanţe se aude undeva în depărtare apropiindu-se. Cei doi agenţi zac la rândul lor pe asfalt, de-a curmezişul şoselei, în apropierea ambulanţei în flăcări. Unul din ei dă semne de revenire; apoi celălalt încearcă şi el să se ridice de jos.

Bărbatul, lovit la cap, cu sânge pe faţă, se ridică anevoie şi o ia la fugă, împleticindu-se, către un drum de ţară care se desprinde din şosea.

Îl vedem pe Eroul nostru alergând pe acel drum de ţară plin de noroi, cu cei doi agenţi în urma sa.

Bărbatul a ajuns pe coama dealului. Drumul coboară pe versantul celălalt, la fel de noroios. Alergând prin noroiul adânc al drumului, aruncă priviri neliniştite în urmă. Din când în când alunecă şi cade, ridicându-se de fiecare dată din ce în ce mai murdar de noroi.

În faţă i se deschide perspectiva asupra unei uzine întinse, cu multe instalaţii în aer liber, cazane, coşuri care scot mult fum, o încrengătură încâlcită de conducte de diferite grosimi — o uzină chimică, într-o stare deplorabilă.

O porneşte în direcţia uzinei, alunecând la tot pasul în noroi.

Eroul nostru a ajuns la piciorul unui gard înalt din panouri de beton. Se uită în urmă — cei doi agenţi aflaţi pe urmele sale s-au apropiat. Cu eforturi disperate reuşeşte să escaladeze gardul; sare de partea cealaltă, unde…

…Se trezeşte în mijlocul unei mulţimi de oameni. Sunt sute de muncitori, în salopete soioase, peticite — o mulţime compactă, încruntată, animată de o ostilitate mocnită, prin care Bărbatul îşi face loc anevoie. Majoritatea muncitorilor fumează; câţiva mănâncă sandvişuri. Eroul nostru se uită în urmă: agenţii tocmai escaladează şi ei gardul; iată-i sărind în incinta uzinei.

UN MUNCITOR (adresându-se Bărbatului pe un ton vindicativ): Mata ştii că aveam o sală unde stăteam în pauză? Mai fumam o ţigară, mai luam o gustare. Şi-acuma, gata, cică staţi afară? Păi unde afară? În mizeria asta? Uite! (Un val de fum negru se abate peste mulţime.) Fum, mizerie!…

Eroul nostru bagă de seamă că încălţările tuturor acelor oameni sunt afundate într-o mare de noroi.

MUNCITORUL: Matale îţi place în ce condiţii ieşim noi în pauza de masă?

Muncitorul aproape că l-a înhăţat de piept, cerându-i socoteală. Bărbatul se eliberează şi continuă să-şi facă loc prin mulţime.

VOCI DIN MULŢIME: Nu mai iese cu nimica, tre’ să ne spălăm pe mâini cu sulfură de carbon!… Luată direct de la cisternă! Ciordită! Uite p-acolo trece trenu’! Uite, îl vezi?… Dă-le-n pizda mă-sii de chiuvete!… Chiuvetele e pentru ingineru’-şef şi pentru director!… Noi, prostimea, cu ce-om găsi şi-om putea!… Toate damfurile astea care ne intră-n haine! Nevastă-mea zice: Du-te la ibovnica ta, să-ţi spele ea toate mizeriile astea! Păi da! Mă duc, de ce să nu mă duc!… Unde e Protecţia muncii?… Fac norme şi ăia de la Protecţia muncii, se dau cu ştăbimea! În loc să ne apere interesele!…

Un nou val de fum se abate peste mulţime şi întunecă totul.

Eroul nostru aleargă acum printr-o galerie subterană, umedă, cu băltoace pe jos; de-a lungul pereţilor se preling firicele de apă. La capătul galeriei se vede lumina zilei. Bărbatul aleargă împleticindu-se, epuizat. Se opreşte, se reazemă cu spatele de zid, să-şi tragă sufletul. Se uită în urmă: nu îl mai urmăreşte nimeni.

A ieşit din galerie; acum aleargă pe un drum plin de noroi, străbătând o incintă dosnică, parcă udată de o ploaie de curând căzută, sub un cer mohorât. Peste tot stive de ţevi, scânduri împrăştiate, piese grele de metal, scoase din uz, grămezi de piatră cubică. Şanţuri pe jumătate surpate îi ies în cale, pe care Eroul nostru le trece cu mare dificultate. Se opreşte într-unul din şanţuri şi, sprijinindu-se cu pieptul de malul noroios dinaintea sa, se odihneşte câteva clipe, suflând greu.

Iese din şanţ, continuă să alerge, împleticindu-se. În faţă i se ridică o movilă de reziduuri industriale. Bărbatul se caţără cu mare greutate pe versantul abrupt şi instabil al movilei, îşi înalţă capul pe deasupra vârfului şi deodată…

…I se deschide în faţă, la o oarecare depărtare, priveliştea unui Eden arhitectural. Privirea Eroului nostru se plimbă, uluită, peste case nou-nouţe, cartiere întregi de case albe strălucind în soarele dimineţii, întinse de-a lungul unui versant scăldat în verdele vegetaţiei proaspete.

Faţa-i murdară de noroi amestecat cu sânge închegat se ridică spre toate acele minunăţii. Se simte copleşit. Ochii i se umplu de lacrimi.

SFÂRŞIT