Despre (unele) traduceri

Singurătatea alergătorului de cursă lungă, de Alan Sillitoe, editura Polirom, 2012, traducere de Ciprian Șiulea.

Am cumpărat cartea la preț (substanțial) redus — mă întreb dacă din cauza ieșirii din modă a autorului, sau a traducerii dezastruoase.

Iată doar două mostre (de traducere):

„Purta un pulover cafeniu și o jachetă cafenie, o combinație care oferea doar imagini fugare chinuitoare [!?] ale părții de sus a siluetei ei, până când, într-o zi de vară, jacheta a fost dată la o parte [!?], dezvăluind sâni de același tip clasic [!?], șolduri puțin largi [!?], dar care totuși completau [!?] bine picioarele ei cam scurte și gambele cărnoase, salvatoare [!?]. Nu trebuia decât să meargă la tejghea la baza scărilor [!?] care duceau spre partea de sus a magazinului, iar lemele de aritmetică elementară [!?] ale domnului Raynor deveneau instrucțiuni plictisite [!?], pe un ton grăbit [!?], lăsând clasa încântată [!?] să facă aproape tot ce voia [!?].”

„Femeia privea în gol — aruncând coloane [!?] de pence dintr-o palmă într-alta — dincolo de ei, spre mesele aglomerate de oameni [!?] îmbrâncindu-se în jurul șubredei ei insule [!?]. Cu fața încremenită într-o hotărâre înfricoșătoare [!?], pălăria înclinată în față și brațele înconjurând banii [!?] care erau ai lui, bărbatul cedă în fața sorții lui de fraier [!?] și își strânse monedele, deși conștiința lui fusese atinsă [!?] suficient pentru a-i lăsa lui Bert ultimele două pence, înainte de-a o întinde spre un stal [!? — adică stand] mai norocos.”

Nostim mi se pare că traducătorul deplânge într-un interviu remunerarea slabă a traducătorilor. Depinde de traducător, aș zice. Un traducător de talia celui în cauză ar trebui pus să-i plătească daune cititorului pentru violentarea simțului său estetic și pentru tupeul de a considera, alături de editor, că nu-i în stare să discearnă între un text îngrijit de unul, așa, mai… „neglijent”.

Reclame
Publicat în De-a valma | Lasă un comentariu

Ce ți-e și cu „vedetele” astea tv!

Apropo de rubrica „Vedetele Digi24”. Am pus o întrebare postului de televiziune Digi24. «Cosmin Prelipceanu e chiar așa mare vedetă că își permite să li se adreseze invitaților săi, inclusiv celor mult mai în vârstă, spunându-le pe nume? De ce „Mulțumesc, Andrei Banu” sau „Mulțumesc, Iulian Fota”, și nu „domnule Banu” sau „domnule Fota”, așa cum cere o regulă elementară de politețe?»

Publicat în De-a valma | Lasă un comentariu

Călăuza lui Tarkovski

Un scurt comentariu preluat din Dansul Natașei. O istorie culturală a Rusiei, de Orlando Figes, ed. Polirom, 2018, p. 387. „Înțelege [Călăuza, personajul] că centrul «Zonei» este doar o cameră goală într-o casă pustie. Dar, după cum le spune tovarășilor săi de drum, fundamentul credinței adevărate este credința în Pământul Făgăduinței: este călătoria, și nu sosirea.”
Personajul a înțeles, dar mi-e teamă că regizorul, mai puțin. (O spun eu, nu Figes!) Pentru că după admirabilele secvențe ale călătoriei spre Zonă, care te țin cu sufletul la gură, vine existența propriu-zisă acolo, care nu ne mai spune mare lucru: inspirația pare să-i cam fi secat lui Tarkovski.

Publicat în De-a valma | Lasă un comentariu

Un personaj intră în scenă

Pe stradă, în plimbarea mea zilnică, m-am intersectat cu o tânără necunoscută. La doar un pas după ce am lăsat-o în urmă, mi-am dat seama că ea trebuia să-şi găsească locul, ca personaj, în „Răzgândire”-a mea. Şi anume să-i schimbe cursul. Cursul şi atmosfera. Locul personajului era pe un scaun din locuinţa mea, fosta mea locuinţă, pentru prima oară revizitată după vânzare. Avea să şadă într-un colţ şi avea să-şi ridice privirea spre mine într-un mod familiar, deşi eu (adică personajul principal) n-o cunoşteam — sunt sigur de asta. Privindu-mă astfel, negreşit făcea o confuzie. Dar în felul cum mă privea aşteptând parcă ceva de la mine, nu puteam să fac abstracţie de prezenţa ei. Imediat m-a dus cu gândul la Botticelli: acelaşi păr blond-roşcat, vălurit, aceeaşi privire inocentă, aceleaşi buze cărnoase, arcuite senzual, aceeaşi carnaţie albă, proaspătă şi fragedă, aproape transparentă. Şi totuşi nu era chiar Botticelli, fiindcă în inocenţa privirii ei se insinua, pentru cine avea ochi să discearnă, un gânduleţ pervers.
Nu că aşa ar fi arătat tânăra de pe stradă, cu care mă intersectasem. Ea nu era chiar Botticelli. Privirea ei nu s-a încrucişat cu a mea şi deci prea multe gânduleţe n-am avut ocazia să remarc în ochii ei. Nici părul nu ştiu de fapt cum era fiindcă purta un capişon. Emana doar o uşoară inocenţă pe care voia să o mascheze cu un aer de mică vampă; iar între degete ţinea o ţigară. În rest — buzele, da, ce să spun, le avea senzuale şi arcuite botticellian, şi, la fel, ovalul obrazului avea gingăşia personajelor feminine ale pictorului florentin, pe vremea când perversitatea era încă — se poate presupune — doar in nuce. Doar că tenul ei era mai degrabă lipsit de transparenţă, mat şi oarecum gălbejit. Iar dacă alesese să-şi ia un aer de vampă, în parte să zicem că îi reuşea.
Şi, cum spuneam, personajul cel nou e menit să schimbe planurile, înlocuind misterul locuinţei înstrăinate printr-o nefericită tranzacţie comercială (cu toată cohorta ei de consecinţe), cu acela al erotismului omniprezent. Sau, mai degrabă, venind să se adauge celui dintâi. Să vedem ce iese.

Publicat în De-a valma | Lasă un comentariu

Împrejmuire „eco” la spitalul Obregia

Inspirație și bun-gust din partea edililor. Se întâmplă și așa!

Spitalul Obregia - gard_2

Publicat în De-a valma | Lasă un comentariu

Pe hudiţă. Doliu

A fost doliu pe hudiţă
Treceam pe-acolo. Nu l-am cunoscut.
Să fi fost bătrân? Să fi fost tânăr?
S-au strâns câţiva. Nu-i ştiu. Nu i-am cunoscut.

Acum nu mai e doliu pe hudiţă.
A rămas să ardă o luminiţă deasupra uşii.
Nu ştiu câte zile. Dar arde.

Nu intră nimeni, nu mai iese nimeni.
Luminiţa arde deasupra uşii. Ziua. Noaptea.
Încă o zi. Nu ştiu cine numără zilele.
Le numără cineva?

Perdele sunt trase.
A rămas pe pervaz un coşuleţ de rafie.
Nu se-atinge nimeni de el. Câteva ghinde.
Câteva frunze galbele în el.
Nu le vede nimeni. Cine le-a strâns oare?
Şi de ce?

Luminiţa arde deasupra uşii.
Timpul trece. Pentru cine trece?

Publicat în Poezie | Lasă un comentariu

Egoism stupid

Am găsit într-o zi o fotografie a unui frate de-al mamei, unchiul meu, pe care nu l-am apucat în viaţă: a murit de tânăr, de tuberculoză — mi-a spus mama. O faţă palidă, timidă, cu fruntea bombată, la fel ca şi a mamei, cu o şuviţă de păr şaten deschis, spre blond, căzându-i peste frunte. — Ce figură stupidă! i-am spus mamei. Mama m-a contrazis vehement, supărată, cum era şi firesc, dezamăgită de mine. Dacă n-am uitat nici până azi mărunta întâmplare, este fără doar şi poate pentru că am realizat stupiditatea observaţiei mele de îndată ce am făcut-o. Bineînţeles însă că faţă de ea n-am recunoscut-o. Abia azi m-am întrebat de unde acea pornire stupidă. Iar răspunsul, mai presus de orice îndoială, este unul singur: din egoism. Nu voiam să admit, la vremea aceea, altceva decât că eu, copilul unic, trebuia să fiu în centrul interesul şi al afecţiunii ei, în dauna tuturor celorlalţi. M-am aşteptat ca ea să nu-mi dea nicio replică, confirmându-mi astfel tacit poziţia mea privilegiată în inima ei. Dar în acelaşi timp am dat dovadă de prostie. Prostia a constat şi în greşita anticipare a reacţiei ei.

Publicat în De-a valma | Lasă un comentariu

Vechea obsesie a lui Tăpălagă: Băsescu

Într-un articol de pe G4Media, altminteri nu fără talent scris, „Sfârșitul liderului maxim”, Dan Tăpălagă scrie, fără să-şi ascundă satisfacţia: „Cine este cu adevărat Liviu Dragnea, cel mai greu de oprit din nebunia distrugerii dintre toți cei care s-au crezut Dumnezei? Cine au fost Adrian Năstase, Dan Voiculescu, Sorin Ovidiu Vântu, Sebastian Ghiță, Elena Udrea, Traian Băsescu?”

Bravo, Tăpălagă! Traian Băsescu în rând cu marii borfaşi ai naţiunii! O obsesie psihanalizabilă a ziaristului. Ce poliţă are oare de plătit Tăpălagă fostului preşedinte?

Tot un fel de dumnezeu se crede şi Tăpălagă. Niciodată — dar niciodată — nu l-am văzut intrând în dialog cu vreunul din comentatorii săi. Se crede prea sus pentru a se coborî la nivelul comentatorilor. Are toate calităţile să ajungă într-o bună zi un Gabriel Liiceanu. Bine zice un comentator: condei bun, suflet mic.

Publicat în De-a valma | Lasă un comentariu

În colibă, la mansardă

In coliba la mansarda_3.jpg

Imagine | Publicat pe de | Lasă un comentariu

Cât să umpli o carte

Am spus de atâtea ori că aş putea umple o carte doar cu întâmplările mărunte ale copilăriei. Am şi făcut-o, în Refugiu în Vechiul Regat. Văd acum însă că aş putea umple, probabil, nu o carte ci mai multe.

Iată, îmi vin în minte întâmplări din curtea şcolii, acel loc unde ea nu mai există de mult — din recreaţiile când ne zbenguiam acolo în voie; şi, într-un fel, conta mai mult decât timpul petrecut în clasă. Unele zbenguieli se terminau dramatic. Cum s-a întâmplat cu colegul meu Tudor Dumitru. Era premiantul clasei, genul tocilar — dar nu numai —, băgăreţ şi acaparator, care ţinea morţiş să răspundă, numai el dacă se putea, la întrebările puse de profesori în clasă. Iată însă că în acea recreaţie, în zbenguiala de care vorbeam, a căzut la piciorul gardului, cu mâna strecurată printre uluci, o căzătură urâtă, şi şi-a fracturat încheietura. L-am urmărit cu toţii, îngroziți, în clipele următoare, în timp ce străbătea curtea în fugă, îndreptându-se spre intrarea în clădirea şcolii, în timp ce îşi susţinea cu mâna teafără încheietura frântă, ţinută sus, parcă pentru a fi văzută de toţi, şi urla disperat, cerând ocrotire din partea doamnei diriginte. Bietul de el, nefiindu-i mama în preajmă, apela în disperare la Doamna. Aplombul de premiant al clasei i se volatilizase instantaneu lăsând în loc fragilitatea copilului ce era, de doisprezece — sau poate treisprezece — ani.

În săptămânile următoare a venit în clasă cu mâna în ghips: era dreapta. Şi foarte repede a învăţat să-şi ia notiţe cu mâna stângă.

Într-una din zilele ce au urmat l-am vizitat acasă, un grup de colegi, deveniţi peste noapte prieteni. Cum am şi rămas pentru mulţi ani din acel moment — cu prietenia în suflet; chiar dacă fiecare a apucat-o în viaţă pe o altă cale.

Îi resimt şi astăzi dispariţia. Despre Tudor Dumitru n-am scris în Refugiu în Vechiul Regat. Dar aş face-o oricând, cu dragă inimă, de-ar fi s-o reiau de la capăt. Ce să-i faci: cu amintirile copilăriei poţi într-adevăr să umpli volume întregi; partea proastă e că nu-ţi vin în minte toate la momentul potrivit, ci se perindă în amintire, răsfirate, de-a lungul zilelor recente.

Publicat în De-a valma | Lasă un comentariu

Marea Adunare de la Alba Iulia: aliniere şi ordine

Îmi era cunoscut încă de la şcoală desenul reprezentând Marea Adunare Naţională din Alba Iulia, de la 1 decembrie 1918. Am luat întotdeauna ca de la sine înţelese ordinea şi alinierea perfectă a participanţilor, vizibile în poză — acele cărări/culoare printre oameni, care ar fi permis în orice moment, să zicem, deplasarea unor oficiali dintr-un punct într-altul sau evacuarea unor persoane aflate în dificultate. Dar abia azi mi-am pus întrebarea: cum de au reuşit organizatorii acea ordine ireproşabilă? Şi mai ales, cum de s-au lăsat oamenii — români totuși! — așa de ușor ordonaţi? Te pomeneşti că era rânduiala nemţească, însuşită de administraţia austro-ungară! Şi, desigur, de populaţie — cum altfel? Păi dacă adunarea ar fi avut loc în Valahia, ar fi fost o buluceală ce nu s-a mai văzut! Praful s-ar fi ales de Marea Unire a românilor…

Publicat în De-a valma | Lasă un comentariu

La adăpost de furtună

Imagine | Publicat pe de | Lasă un comentariu

Însemnări vechi

Un citat selectat cu părtinire. 11 mai 1988
„Importanţa unui scriitor este determinată de numărul producţiilor sale rămase în manuscris. Mediocrităţile ştiu să isprăvească totul. «Nu reuşesc» cei ce îşi propun să facă prea mult — acesta este semnul adevăratului talent.” [V.I. Briusov, Literaturnaia Gazeta, 19, 1988, p.6. „Serghei Gal’cenko: Un talent liric şi îndrăzneţ”]

De la Max Frisch citire. 1988
Ură. „Unica mea ură de-o viaţă: ura faţă de anumite instituţii. Şi atunci ura îmi dăunează mai mult mie, dar rămân credincios acestui fel de a-mi face rău, pentru că această ură trebuie înţeleasă ca o concepţie de viaţă care exclude atât indiferenţa cât şi împăcarea.” [Jurnal, Univers. p. 145

Politică. „Cine nu se preocupă de politică şi-a şi ratificat adeziunea politică pe care voia să o evite: el slujeşte partidul la putere.” [id., p. 95]

Metafizică. „Teama teribilă de a fi un filistin şi neînţelegerea care este deja inclusă aici, efortul de a plasa în sferele eternului, spre a nu fi răspunzător pe pământ, miile de soiuri de metafizică pripită — nu cumva sunt acestea mult mai periculoase pentru cultură decât toţi filistinii laolaltă?” [id., p. 96]

Pentru cine scriem? „Prezumţia inconştientă, de la sine înţeleasă, fără de care n-ai putea scrie o propoziţie, prezumţia că undeva, oricât de departe ar fi, eşti primit cu simpatie, înseamnă aceasta cumva narcisism?” [id., p. 97]

Umor şi revoluţie. „De ce se tem revoluţionarii de umor? (…) Aţi putea să abordaţi cu umor un om sau o pătură socială, pentru care nutriţi sentimente de ură (nu numai în glumă), fără ca astfel să vi dizolve ura?” [id., p. 147]

André Reszler: Mythes politiques modernes [Presses Universitaires de France, 1981]. 1988
„Pentru omul superior este şi o mare bucurie să se cufunde o dată… cu capul plecat în colectiv.” [citat din Thomas Mann, Doctor Faustus, p. 159]
„Se ştie totuşi — şi experienţa ţărilor socialiste este aici de faţă pentru a o repeta — că dacă omul nu mai există, posibilitatea de a recrea un simţ comunitar (s. mea) dispare pentru totdeauna. Căci, contrar tezelor astăzi în vigoare, individul este subiectul prin excelenţă — subiect multiplu, întredeschis spre altul — al societăţii, şi astfel principiul organizator al cetăţii care, în realitatea sa dialectică, depăşeşte dihotomia rigidă a individualismului şi a colectivismului.” [id., p. 169]

Jacques Chessex. 1989
„(…)Asist la înăbuşirea şi dispariţia unui ţinut pur. N-am fost somaţi să alegem; ar fi fost poate mai simplu, ar fi trebuit să spunem da sau nu, să acceptăm sau să refuzăm, dar conştienţi. Înfrângerea noastră mă doare, pentru că a fost primită cu zâmbetul pe buze fiindcă a fost o înfrângere confortabilă şi care ne-a flatat. Mângâind cele mai urâte instincte. (s. mea)” [Jacques Chessex: „A-ţi vedea moartea”. Secolul 20, 307–309, p. 216]

Şansa. 1989
„Pentru mine, şansa era ceva calculabil. Îi lipseau caracterul enigmatic, îndoiala, care dau avânt inimii.” [E. Jünger, „Povestirea lui Ortner”. În Albine de sticlă. Univers, 1989, p. 177]

Publicat în De-a valma | Lasă un comentariu

Colțul umbrelor

Imagine | Publicat pe de | Lasă un comentariu

Primăvara pe fereastră

IMG_20190324_182821_resized_20190324_062920428

Imagine | Publicat pe de | Lasă un comentariu