Henri Queffélec: Furtună la Douarnenez

Lumea simplă a pescarilor din Bretania, zbaterea pentru existență, micile plăceri, cârciuma, idilele, dar și marile tragedii, furtunile, naufragiile, dar „cimpoiul breton alină durerea”, cu un personaj colectiv, aproape difuz, totul prezentat cu o remarcabilă și molcomă cursivitate, reflectând, poate, antica împăcare cu destinul a pescarului biblic. Dar și măiestria autorului, considerat cel mai mare romancier „maritim” din literatura franceză a secolului XX. O fi, de ce nu? „Precise și puternice ca boabele de grindină, nenumărate ca lăcustele, picăturile de ploaie ropoteau furioase peste geamul cabinei care plesni sub forța masei lor. Din omenire nu mai rămăsese decât o ceață albă și un oarecare spațiu dur, de culoarea landei, în care necazurile se înmulțeau… Furtuna își dădea la o parte sinceritatea. (…) Buzunarele cu noapte continuau să-și golească sub urlete vântului pulberea fără măsură.” Cursivitatea francezei romanului traducătoarea Elsa Groza o transpune într-o română la fel de cursivă (cine știe de nu cumva nu încă și mai și!).

M-am întrebat adesea cum erau selectate înainte de 1990 operele literare din Occident pentru a fi traduse în limba română. Nu de alta, dar în ciuda numeroaselor interdicții ideologice mai mult sau mai puțin explicite din partea autorităților comuniste, totuși literatura traducerilor a fost timp de mulți ani o compensație — desigur pentru acei cetățeni ai „lagărului socialist” care gustau literatura (probabil un număr mult mai limitat decât ne place uneori să credem) — la ternul și pauperul cotidian. Desigur, o vorbă bună din partea traducătorului, sau din partea oricărei alte persoane influente, pe lângă mai-marii editurii putea să conteze. Iar o atenționare privind o anumită atitudine binevoitoare a autorului occidental fată de „stânga” în sens larg, cu atât mai mult.

Iată, în Furtună la Douarnenez (editura Univers, colecția Globus, 1982) un personaj are pe braț un tatuaj cu o lozincă „de stânga”: Trăiască Socialismul!… Sau iată un dialog între două personaje: „Ascultă, Fernand, ești comunist ori ba?” „Sigur că sunt comunist. De parcă aș putea fi altceva! Dacă nu dumneata m-ai întreba așa ceva, m-aș simți jignit!” Cu alte cuvinte, a nu fi comunist în comunitatea de pescari unde se desfășoară acțiunea romanului era o suspiciune inacceptabilă!… Ei da, un asemenea detaliu îmi închipui că putea să aibă oarece greutate în luarea deciziei de a face cartea eligibilă pentru traducere, am spune în limbajul de astăzi. Altminteri, puzderia de mici romane șterse din aceeași colecție Globus ar putea fi, printre altele, urmarea pretențiilor modeste ale nu mai puțin modeștilor autori occidentali selectați aici în „Lagărul Estic” în raport cu drepturile de traducere. În lipsă de altceva. Mă gândesc și eu…

Publicat în De-a valma | Lasă un comentariu

Sfârșitul secetei?

Imagine | Publicat pe de | Lasă un comentariu

Alte lecturi din interbelic (tot în pandemie): Frederic al II-lea al Prusiei

Pierre Gaxotte: Frederic al II-lea, editura Contemporană, 1943, traducere de Victor Stoe

Prin notații precise și observații atente, istoricul francez Pierre Gaxotte creionează un portret de o vitalitate aparte al celui care timp de aproape o jumătate de secol, între 1740 și 1786, a ocupat tronul Prusiei. Cu siguranță, vitalitatea portretului se trage (și) din aceea a eroului său. Pe parcurs, citind, îți vine să admiți că, deși istorie, cartea este totuși un roman, așa cum de altfel o și subintitulează autorul. Opera sa lasă impresia când de demitizare, când de glorificare. Ceea ce, una peste alta, se traduce în final printr-un tablou puternic și în mare parte „echidistant”, cum i-am zice astăzi.

Frederic Cel mare, așa cum a fost supranumit încă din timpul vieții, s-a bucurat în întreaga Europă de o faimă ieșită din comun. O faimă care s-a prelungit postum, cu creșteri și descreșteri, în funcție de politica epocii. Unii i-au spus despot luminat, alții regele-filozof; deși, disprețuind abstracțiunea, pentru el a contat în primul rând filozofia practică, inclusiv a conflictului armat. Cert este a avut talentul să valorifice din plin ceea ce producea mai cu seamă „pământul sărac al Germaniei de Nord: fier și soldați”.

Tatăl, regele Frederic Wilhelm îl terorizează, considerându-l efeminat, ba chiar fricos, nepriceput la vânătoare — drept care îi administrează inclusiv corecții fizice. Ca urmare, la vârsta de șaptesprezece ani, Fritz, cum i se spunea, are o tentativă de evadare în Anglia. Doi tineri de vârste apropiate, Keith și von Katte, se implică încercând să-l ajute. Regele însă, avertizat, îi desparte prin măsuri radicale: pe primul îl expediază la un regiment îndepărtat, iar pe cel de-al doilea îl execută. Încercarea de evadare în Anglia este descrisă cu lux de amănunte. În schimb este trecută sub tăcere relația intimă, presupusă de unii istorici, dintre viitorul rege, cu orientări homosexuale, și cei doi prieteni ai săi. De altfel, orientarea sexuală a lui Frederic este complet ocultată de autorul biografiei.

Pierre Gaxotte este nu doar un documentat istoric ci și, fără doar și poate, un poet: „După ce ai trecut un grilaj și un pod și ai străbătut o curte, ajungi la malul unui lac, Grinericksee, și descoperi locul [Rheinsberg] unde Frederic a trăit cele mai fericite zile; o întindere de ape verde și cenușie, cu ușoare cețuri, nisip moale, care se topește sub picioare, ierburi galbene, înalte și ascuțite ca niște săbii, mesteceni argintii, fagi, pini verzi și negri, răbdători în toamnele frământate de vijelii, lacuri ramificate la infinit, comunicând prin mici canale astupate de plante acvatice, un ținut al dunelor, de insule ierboase, păduri, râuri și ape stătătoare, făcute din purități și putregaiuri, pe care ultimul anotimp îl îneca în cețuri și ploi violente ca și cum apele pământului s-ar uni cu apele cerului. (…) După o primăvară scurtă, fremătată de viață, neliniștită, lunile călduroase se învăluie în lumini argintii, pline de transparențe tremurătoare și la asfințit, când zarea se face de aramă, apele iau culorile liliacului, iar vârfurile arborilor primesc răsfrângeri însângerate.”

Până a se înscăuna rege, Frederic cultivă personalități din lumea literară, printre care, la loc de cinste, Voltaire, căruia îi scrie: „Noi prinții, avem sufletele interesate și nu facem niciodată cunoștința cuiva dacă nu avem în vedere interesele noastre particulare și în același timp gloria noastră.” Îl are în vedere pe Ludovic al XIV-lea, care și-a stabilit faima protejându-i pe aceia de la care aștepta nemurirea. „Cine ar fi știut că Alexandru cel Mare a existat odinioară dacă Quintus-Curtius și alți câțiva istorici vestiți nu ar fi avut grijă să se transmită istoria vieții sale?” Și astfel, Frederic, de timpuriu, își pregătește „nemurirea”. Pe 14 august 1738 este primit în Masonerie.

Se leapădă de religie, o disprețuiește — spune Gaxotte —, o urăște. Contra „droaiei preoțești”, contra „neamului teologic”, nu găsește destule cuvinte de ocară. Pentru el, papa e un șarlatan, un dansator pe sfoară, un bătrân druid jigărit. Călugării sunt niște nelegiuiți, profeții niște înșelători, iar Biblia o colecție de povești de neînțeles. Reformați sau papistași, spiritul de intoleranță și de dominație e același la cei ce își zic trimișii lui Dumnezeu ca să exploateze naivitatea prinților și a națiunilor. Ei au umplut lumea de războaie și de crime, au pervertit moravurile, înlocuind virtutea cu prefăcătoria. Regăsim astfel spiritul iluminismului voltairian al epocii.

Suirea pe tron în 1740, după moartea tatălui său Frederic-Wilhelm, e un prilej de mari satisfacții pentru Frederic, care se grăbește să treacă în revistă trupe, să scrie sute de scrisori, să fondeze un ziar, să numească ambasadori — creează Ordinul Pentru Merit și se plânge că nu-i ajung cele douăzeci și patru de ore ale zilei. Emite douăzeci de edicte: abolirea torturii, deschiderea cămărilor statului pentru a contrabalansa scumpirea pâinii, instituirea în cadrul Directoratului General a unui departament al industriei și comerțului etc. Voltaire exultă de bucurie; se zvonește că va fi numit prim-ministru al regelui Prusiei. Ceea ce nu se va întâmpla: nu spiritul e necesar pentru o bună guvernare!

Acestea fiind zise, Frederic trece la ceea ce un rege știe să facă mai bine: războiul, cuceririle, sacrificarea oamenilor, oferindu-și „onoarea de a întoarce marea roată a evenimentelor”. Își începe seria campaniilor militare prin invadarea Sileziei (parte din Războiul de Șapte Ani — considerat de unii primul război mondial din istorie), stăpânită la acea dată de austrieci. Un început cu stângul, s-ar putea spune, deoarece noul rege al Prusiei interpretează greșit rezultatul unei bătălii cu austriecii și fuge de pe câmpul de luptă, pentru ca imediat după aceea să se dovedească că bătălia nu fusese pierdută de prusaci, ci câștigată! Drept care, Frederic al II-lea consemnează (în 1746): „Mollowitz [locul bătăliei] a fost școala mea; am gândit mult asupra greșelilor mele, de care am profitat pe urmă.” Avea să-i scrie mai târziu unui prieten de-al său, filozof: „Cine ar fi spus acum câțiva ani că elevul tău în filozofie (…) va juca un rol militar în lume? Cine ar fi spus că Providența a ales pe poet să răstoarne sistemul politic al Europei și să schimbe în întregime combinațiile politice ale regilor care guvernează?” După primele două campanii face bilanțul contabil. Cheltuieli: două campanii, douăzeci de mii de morți, răniți și dezertori (deși avea să deplângă, mai târziu, bătăliile care transformă Europa „într-o măcelărie”). Beneficii: o provincie fertilă, cu cel puțin un milion de locuitori. Afacere bună, conchide biograful: „în spiritul tradiției colonizatoare a Prusiei”. La război, Frederic nu uită să-și ia cu el și cărțile.

După 1750 relația dintre Frederic și Voltaire dă semne de șubrezire. Regele îi scrie filozofului: „În cazul în care ați putea să vă hotărâți să trăiți ca un filozof, mi-ar fi foarte plăcut să vă văd; dar dacă vă lăsați pradă tuturor izbucnirilor pătimașe și vă certați cu toată lumea, atunci vizita voastră nu-mi va face nicio plăcere.” La rândul său, Voltaire se referă cu sarcasm la monarh atunci când i se adresează unui scriitor obscur care îi cere sfatul în privința producțiilor sale literare: „Iată, regele îmi trimite un pachet cu rufele sale murdare să le spăl, ale dumitale vor mai aștepta.”

Stilul său de a guverna este autocratic: „Vreau ca ceea ce poruncesc să fie executat imediat și cu exactitate.” Orice decizie trebuie să emane de la el; orice sugestie sau inițiativă din afară este prin definiție neavenită, deci respinsă. Frederic își tratează colaboratorii, miniștrii, ca pe simplu scribi, buni doar să execute ordinele, fără a-i convoca vreodată și văzându-se cu ei cel mult de câteva ori pe an. Îi tratează pe toți cu o asprime disprețuitoare; pe cererile primite face adnotări sarcastice, în genul: „Grajdul meu e plin de catâri, dar nu le cer pentru asta să devină călăreți”; încât un diplomat englez spune că ar prefera să fie maimuță în Borneo, decât ministru în Prusia. Pastorii se plâng că sunt plătiți prost. Unii cer să fie plătiți în grâu. „Soldatul primește pâine, le răspunde Frederic, dar preotul trăiește din mana cerească care vine de sus.”

Despre popor, Frederic consideră că e alcătuit din „animale mânate numai de obiceiuri”, care se lasă conduși de către „vicleni și pungași”. Ceea ce nu îl împiedică totuși, în 1764, să aibă o tentativă de desființare a iobăgiei; care însă întâmpină din partea nobilimii o aprigă rezistență, ce îl determină să renunțe.

Portretul istoricului francez de completează, pagină după pagină. „Frederic abuzează. El atribuie adversarilor și aliaților rafinamente de perfidie de care ei sunt absolut străini, el mirosea trădări care nu existau, își schimba purtarea și după impresii nesigure și se înfierbânta pentru nimic.” Îl caracterizează echilibrul între imaginație și calcul și un „instinct secret” care îi indică momentul când e cazul să riște sau să înceteze jocul. „Politica constă în a profita de evenimentele favorabile decât în a le pregăti”, pare a fi o deviză a regelui; nu trebuie să uităm însă că părerile sale consemnate în scrieri sunt de multe ori mai degrabă „notații literare” decât precepte de conduită. Totuși, timp de o jumătate de secol, scriitorii și filozofii — „Republica Literelor”, cum îi numește Gaxotte — au creat o opinie favorabilă „eroului eretic”, adică, folosind un cuvânt modern, i-au făcut propagandă. D’Alembert îi scrie: „Sunteți, Sire, șeful și idealul celor care scriu și gândesc (…), Dumnezeul lor răsplătitor și răzbunător” — lingușiri, nu străine, probabil, de faptul că filozoful primea o pensie acordată de rege.

După o serie de eșecuri militare, Frederic e deprimat, are gânduri suicidare: poartă sub cămașă, legată cu o panglică, o cutie de aur care conține optsprezece pastile de opiu, „doză suficientă pentru a pleca către acele ținuturi de unde nu există întoarcere”.

Administrându-și regatul, Frederic începe să rezolve singur treburile statului, ca mulți alți autocrați de-a lungul istoriei. Va fi rând pe rând bancher, agent pentru impozite indirecte, director, controlor, ministru, curte de conturi. Monarhia se întrupează în fiecare zi în omul excepțional pe care vârsta îl face tot mai tare și mai dârz.

Spre sfârșitul vieții, izolat la Sanssouci, copleșit de gânduri, dă frâu liber părerii proaste pe care o are despre limba germană și despre scriitorii germani — și nu numai. Am putea să ne amuzăm pe seama relativității valorilor dacă ar fi să luăm în serios verdictele lui Frederic. „Limba germană este un dialect pe jumătate barbar; ea este neprecisă, greu de folosit (…). Literatura germană a rămas la primele gânguriri; câteva mici colecții de fabule, o comedie, o carte de istorie, câteva poezii, una sau două predici. Restul nu e decât vorbărie greoaie.” Toate acestea au fost auzite într-un memoriu care din dispoziția sa a fost citit la Academie. Pe scene se reprezintă „îngrozitoarele piese ale lui Shakespeare, traduse în limba noastră și toți spectatorii leșină auzind aceste farse ridicole demne de sălbaticii din Canada… Iată, vin hoții și groparii care apar în scenă și spun cuvinte demne de ei. (…) Cum poate acest amestec ciudat de grandoare și decădere, bufonerie și tragic să miște și să placă? (…) Tocmai apare un oarecare Goethe (…) care îndrăznește să reînnoiască aceste dezgustătoare platitudini!”

În final, un cuvânt de laudă pentru traducerea lui Victor Stoe; dacă despre fidelitatea ei nu ne putem pronunța, în schimb cursivitatea acesteia face din Frederic al II-lea o lectură cât se poate de plăcută — chiar și peste decenii.

Publicat în De-a valma | Lasă un comentariu

Amarilis

Frumusețea rămâne…

Publicat în De-a valma | Lasă un comentariu

Lecturi din interbelic, în pandemie: Otto von Bismarck

Printr-o întâmplare fericită, am în mână o carte apărută în 1927, la editura Cugetarea, P.C. Georgescu–Delafras, în traducerea lui Al. Philippide: Bismarck. Istoria unui luptător, de Emil Ludwig.

I s-a spus încă din timpul vieții „Cancelarul de fier”, a creat Germania Mare, pentru care a uneltit, a făcut alianțe și a împiedicat alianțe, a fost inițiatorul a ceea ce astăzi numim sistemul de asigurări sociale, a fost urât de popor și apoi aclamat, s-a aflat într-o permanentă adversitate cu Reichstagul, a fost aliatul, aproape prietenul unui rege, ulterior împărat, și inamicul succesorului. S-a considerat mai mult german decât prusac și mai mult european decât german. Pretenție care, deși, poate, exagerată — mă refer la ultima parte —, are cel puțin meritul de a fi o premieră în materie de identitate europeană.

Imaginea primului cancelar al Imperiului German se conturează la început relativ lent — probabil în acord cu evoluția personajului — din secțiunile volumului, pe care autorul le-a numit „cărți”: Șovăitorul, Ambițiosul, Ctitorul, Dictatorul și Izgonitul; pentru ca, în schimb, „să ia viteză” în partea a doua. În prima parte a biografiei, detaliile conjuncturale, de atmosferă, aproape romanești, predomină, în dauna, aș zice, a faptelor, a datelor și a conexiunilor istorice. „Rău faceți, spune Germanul; când începi o conversație, care poate duce la o explicație destul de vie, trebuie să fumezi. Ca să nu strici scrumul, eviți orice mișcare bruscă; de altfel țigara te pune într-o stare de liniște plăcută, fumul albastru care se ridică te distrage și te face mai conciliant, ochiul are ce privi, mâna e ocupată, mirosul satisfăcut și ești fericit.” Sau: „[Propunerea] trebuia să vină din partea celui mai puternic dintre regii germani [apropo de războiul franco–prusac din 1870–71]; acesta rămânea în castelul lui de vis, ascultând muzică și plutind în chip de Lohengrin pe lacul împrejmuit cu scoici.” Biograful adoptă stilul care face și astăzi cărțile de istorie să aibă căutare în Occident: cât mai aproape de roman. Nu s-ar putea spune însă că momentele esențiale ale biografiei „cancelarului de fier” sunt omise. Ba chiar, în partea a doua, acestea trec pe primul plan, fac regula.

Ca o umilință, pe care francezii nu aflăm dacă o resimt — dar o putem presupune —, Imperiul German se naște în sălile palatului Versailles, unde Wilhelm I, în chip de cuceritor, dă proclamația solemnă: „Noi, Wilhelm, rege al Prusiei, prin grația lui Dumnezeu, după ce prinții și orașele libere ale Germaniei ne-au cerut într-un singur glas să restabilim imperiul și să primim demnitatea imperială, vacantă de mai bine de șaizeci de ani, proclamăm că credem de datoria noastră față de patria întreagă să răspundem la această chemare a prinților și a orașelor libere din Germania, primind demnitatea imperială.” Bismarck se consideră, el însuși, „mamoș” al noului Imperiu și are toate motivele să se mândrească cu asta. Și astfel se încheie secțiunea din biografie intitulată „Ctitorul”.

Următoarea secțiune, „Dictatorul”, are drept moto un citat din Georg von Bunsen: „Bismarck mărește Germania și micșorează pe Germani.” Cancelarul Bismarck începe să-i convoace săptămânal pe deputați în vastele saloane ale Cancelariei; stă întins pe o canapea și își sfredelește dușmanii cu privirea, în timp ce doi câini zdraveni, în preajma sa, stau gata să sară, la cel mai mic semn de pericol, în apărarea stăpânului. Bismarck pornește împotriva bisericii catolice, declară obligatorie căsătoria civilă, în timp ce Papa le interzice catolicilor germani să se supună noilor legi. Bismarck explică că e vorba nu de persecuții religioase ci de lupta pentru putere dintre regalitate și preoți. Profită de un atentat — de fapt, au fost două — împotriva împăratului Wilhelm pentru a-și crea în Reichstag o nouă majoritate și a obține o serie de legi antisocialiste, inclusiv pentru suprimarea libertății presei și a întrunirilor. „Ura și corupția, provocările și urmăririle încep să se întindă în toată țara. Perchezițiile, arestările și expulzările nu mai contenesc”, comentează biograful. Bismarck devine suspicios, vede peste tot intrigi; despre cine are altă părere decât el crede că poate avea doar două motive: din răutate, sau din dorința de parvenire.

Nimeni nu mai vrea să facă parte din guvernul său — „aparența aceasta de guvern”, precizează numește Ludwig. Iar când în sfârșit îi găsește, vrea să scape de ei cât mai repede. Înalții funcționari nu au dreptul să-l viziteze la reședința sa de la țară decât dacă sunt poftiți. Invocă starea sănătății ori de câte ori vrea să se eschiveze de la anumite decizii. (În timpul guvernării și-a dat demisia de șase ori!) Așteaptă recunoștință de la toată lumea, dar el nu o arată nimănui.

Pe de altă parte, disprețuiește gloria. Preceptorul copiilor săi, Holstein, aduce vorba despre nemurire, afirmând că nemurirea nu-i posibilă decât atunci când cineva se bucură de glorie. Bismarck ia un pahar în mână și spune: „Vreți să vă spun ceva, d-le Holstein? Eu prefer paharul acesta de Médoc decât treizeci de pagini din istoria universală a lui Becker.” Să fie oare sincer? Greu de crezut. Când unii istorici îi trimit cărți în care se vorbește de el, înainte de publicare, Bismarck intervine copios în text, nu doar cu tăieri ci și cu adăugiri. De altfel lucrează foarte intens cu presa pentru imagine, nu neapărat a sa.

Surprinzător, poate, pentru un om de acțiune, Bismarck se consideră o fire sentimentală și visătoare. „Oamenii care-mi fac portretul săvârșesc toți greșeala de a da chipului meu o înfățișare violentă. (…) Tot ce am realizat — mărturisește el — nu mi-a adus decât foarte puțină bucurie și mulțumire. Nimeni nu mă iubește și nici eu n-am făcut pe nimeni fericit, nici pe mine, nici pe ai mei, nici pe alții. (…) Da, am făcut chiar mulți nenorociți. Dacă n-aș fi fost eu, cele trei războaie n-ar fi avut loc, n-ar fi murit optzeci de mii de oameni și n-ar fi acuma atâtea văduve în doliu.”

Cele trei războaie pe care le-a purtat Bismarck n-au fost pentru cucerire: Primul război cu Danemarca (1848–1850) nu a fost pentru a lua Schleswig-ul ci pentru a întări naționalismul Prusiei. Al doilea război (1864) n-a fost pentru a lua Hessa și Hanovra ci pentru a exclude Austria din confederația germană. Iar a treia oară nu a pornit împotriva Franței pentru a anexa Alsacia ci pentru că Franța se opunea constituirii Imperiului German, dorit de Bismarck. Prin politica împotriva alianțelor — a unor alianțe —, care ar fi întărit un stat sau altul, se consideră că Bismarck a asigurat Europei pacea pe o durată de douăzeci de ani. El a fost împotriva anexărilor — chiar dacă ele s-au produs! — considerând că acestea ar crea forțe centrifugale contrare unității Imperiului pe care l-a creat. „Idealul meu, după ce am realizat unitatea înlăuntrul frontierelor accesibile, a fost întotdeauna de a încredința pe marile puteri că politica germană, după ce a reparat fărâmițarea națiunii, vrea să fie numai pacifică și dreaptă.”

Bismarck este cunoscut ca fiind ctitorul sistemului de asigurări sociale din Europa. Pentru a ajunge aici nu a ezitat să se inspire de la socialiști, deși ani de zile le-a torpilat sistematic inițiativele în Reichstag și a inițiat legi antisocialiste: „Trebuie înfăptuite toate cererile socialiștilor care par juste și acceptabile în organizarea actuală a statului.” Începe cu legea privind accidentele de muncă; vine la rând legea asigurărilor în caz de boală și în final legea pensiilor muncitorești. „Inițiativa în această privință trebuie s-o aibă statul, căruia îi este ușor să procure fonduri. Consider asta nu ca o pomană, ci ca un drept de a veni în ajutor celor care nu mai pot lucra. De ce oare acela care merge la război sau ca funcționar a devenit incapabil de a lucra, să aibă dreptul la pensie și să nu aibă același drept și soldatul muncii?” Bismarck se dovedește a fi și pragmatic în demersurile sale: un muncitor mulțumit, știindu-se asigurat la bătrânețe, va fi mai puțin tentat să se revolte. „O revoluție va înghiți și mai mulți bani.”

Împăratul Wilhelm I moare, îi succedă nepotul său Wilhelm al II-lea (după un scurt intermezzo cu Frederic al III-lea); acesta preferă soluțiile „sociale” la conflictele muncitorimii cu patronii; în opoziție cu Bismarck, care rămâne consecvent poziției sale antisocialiste. Se acutizează și conflictul dintre cancelar și Reichstag. În cele din urmă, pe 18 martie 1890 Bismarck își prezintă demisia. Sunt o sută de ani — notează Ludwig — de când națiunea n-a mai simțit o asemenea ușurare. Ultima oară a fost la moartea lui Frederic cel Mare. Cu moralul Bismarck stă bine în ultimele zile petrecute la Berlin. Nu își ascunde resentimentele, dar „oarecare șiretenie îl face să-și păstreze uscați ochii, care de obicei se umezesc atât de ușor”. Vicecancelarului Bötticher, devenit favorit al împăratului cel tânăr, văzut ca un posibil succesor la Cancelaria Imperiului, îi spune la despărțire: „În despărțirea aceasta aveți și dv. oarecare vină.” La banchetul de adio, ținut acasă la el, Bismarck îl ocolește pe Bötticher când e să-i dea mâna. Cu toate acestea, după o perioadă de aversiune în rândul populației — nu mai vorbim de forțele politice —, Bismarck reușește să cucerească simpatia populară, beneficiind și de sprijinul unui ziar influent, Hamburger Nachrichten, unde i se publică articolele. Călătorind prin țară, este primit triumfal peste tot, ține discursuri, strânge mii de mâini, încât ajunge să se întrebe dacă poporul pe care l-a neglijat atâția ani nu merita mai mult. „Odinioară mă sileam să măresc sentimentele monarhice ale poporului. Pe atunci curțile și lumea oficială mă sărbătoreau, iar poporul voia să mă bată cu pietre. Astăzi poporul mă aclamă, în timp ce ceilalți se feresc din calea mea. Este cred ceea ce se cheamă ironia sorții.”

Ne face plăcere (unora de vârsta mea) reîntâlnirea cu o limbă română aproape complet formată, atunci, în 1927, căreia doar o „ajustare fină” îi lipsește pentru a se identifica cu româna de astăzi, la aproape o sută de ani distanță, în care națiunile, zilele săptămânii și lunile anului se scriau cu literă mare, se folosea apostroful acolo unde azi se pune linioară, iar sgomotul încă nu devenise zgomot

Publicat în De-a valma | Lasă un comentariu

Cu anticipație, despre trecutul „mort” (I)

Acum un an și ceva am început un articol în care mi-am propus să dezvolt subiectul trecutului dispărut pentru totdeauna — trecutul „mort”, i-am spus eu. Mort, pentru că protagoniștii trecutului, cei care au trăit cândva în prezent — în prezentul lor — azi nu mai sunt nicăieri. Întâlnim doar semnele pe care cei din trecut le-au lăsat pe lume, semne materiale și spirituale. Mă pregăteam să le numesc „cochilii lipsite viață”. Mă rog…

Încă n-am renunțat, însă m-am trezit peste noapte în impas. Trecutul mort? Fără trecut, mai poate oare exista poezie în viața noastră. E drept, în poezie nu ne referim în mod direct la trecut, folosim metafore, recurgem la construcții mentale, la fantasme. Dar umbrele trecutului nu sunt la rândul lor fantasme? Ne putem oare dispensa de unele, păstrând altele?

Publicat în De-a valma | Lasă un comentariu

Iosif și frații săi la vreme de pandemie

Pe vremea „Morții Negre”, teribila epidemie de ciumă bubonică de la jumătatea secolului al XIV-lea, un grup de șapte tinere și trei tineri au fugit din Florența, unde locuiau, refugiindu-se în împrejurimi, la Fiesole. Acolo, pentru a-și trece timpul, și-au spus povești timp de două săptămâni. Astfel s-a născut Decameronul lui Boccaccio. Azi, pe vremea pandemiei declarate de OMS, m-am retras și eu, împreună cu nevastă-mea, la Câmpina, unde nu ne spunem, dar auzim de dimineață până seară, povești cu COVID–19, la televizor. În schimb m-am apucat să citesc Iosif și frații săi, de Thomas Mann: trei volume însumând aproape două mii de pagini, depășind de departe Decameronul, cât să-mi ajungă pentru o pandemie. O poveste cât Biblia de mare și prea puțin deosebită de aceasta ca stil (alternând cu narativul neo-clasic propriu lui Thomas Mann).

Publicat în De-a valma | Lasă un comentariu

Pisici sălbăticite

Spaimele vor fi fost de mult uitate
Umbre vor hălădui fără țintă
după lăsata ultimului sec
peste rigole înierbate
în hârjoană cu rafale leneșe de vânt

Pisici sălbăticite vor sări garduri
dinspre curțile goale în străzile goale
Vom face cu ochiul către viitor
va fi un clipit lewiscarrollian, fără ochi
Doar clipitul.

Publicat în De-a valma | Lasă un comentariu

„Carusel” intră la tipar

O carte nouă intră în faza finală a tipăririi la Editura Institutul European de la Iași: Carusel — 10 povestiri cu Luca, o carte pentru copii și nu numai. Pe câți va interesa în această perioadă grea, om vedea.

Publicat în De-a valma | Lasă un comentariu

Vise în pandemie

Ce ciudat, în vremuri normale… mă rog, cu mizeriile cotidiene pe care până mai deunăzi le consideram normale — deci, în vremurile normale, noaptea visam de cele mai multe ori tot felul de prăpăstii, clădiri în care mă rătăceam, linii de tramvai care duceau în locuri nedorite și ciudate, și câte și mai câte. Astăzi, în plină pandemie de coronavirus (când mă uit „în buclă” la Mr Bean), visez oameni necunoscuți, prietenoși, cu care mă înțeleg perfect, foști colegi de școală care arată superb la vârsta lor înaintată, ce mai! Ba chiar am visat că mă veseleam — și îi veseleam și pe cei din jur — cântând și dănțuind într-un ritm îndrăcit, în chip de om-orchestră! Ca să vezi!… Probabil că trebuie să fie un echilibru în toate.

Unii spun că după COVID–19 nimic nu va mai fi ca înainte… Hm. Mă cam îndoiesc. Memoria omenirii e scurtă.

Publicat în De-a valma | Lasă un comentariu

Mână liberă

(Un personaj spune:)

Acum că ei nu mai sunt, cine mă poate opri să-i fac așa cum mi-am dorit dintotdeauna? Față de ei nu comit niciun păcat, dimpotrivă. Nici față de amintirea lor nu comit niciun păcat, căci amintirea lor nu-i, acum, decât lucrarea minții mele, de care dispun cu bună dreptate. Nu? Pot să-i fac mai buni, mai îngăduitori, dar și mai exigenți, mai bine informați, mai sofisticați, mai… orice — așa cum ar fi trebuit și ar fi putut, în viziunea mea, să fie. Așa că îți las mână liberă ca și eu, la rândul meu, să devin în amintirea ta mai bun, mai curajos, mai tolerant, mai înțelept. Căci, vorba povestitorului, eu atâta am putut și atâta am fost.

Publicat în De-a valma | Lasă un comentariu

Orlando Figes: Vorbind în șoaptă. Viața privată în Rusia lui Stalin

De ce șoapte? Autorul explică: erau, pe de o parte, acei oameni supuși regimului de teroare, care vorbeau în șoaptă de teamă să nu fie denunțați, într-o perioadă când orice vorbă ajunsă la „organe” te putea trimite pentru ani grei în Gulag, sau aduce în fața plutonului de execuție; iar pe de altă parte erau cei care șopteau la urechea poliției politice, adică turnau. Șeptuiușcie și șeptunî. Ambele categorii sunt acoperite titlul original, The Whisperers. Tradus, după părerea mea, ușor neinspirat în limba română: Vorbind în șoaptă. (Ceea ce nu înseamnă câtuși de puțin că traducerea cărții — semnată de Justina Bandol și Mihaela Negrilă — ar fi slabă.) Ușor neinspirat, ziceam, deoarece creează o așteptare falsă, aceea că ar fi vorba de o istorie a comunicării în Rusia stalinistă. În realitate, cartea este despre teroarea instituită de Stalin pe toată durata „țaratului” său roșu, în întreaga ei monstruozitate nudă; despre ce li s-a întâmplat oamenilor care au trăit acele vremuri cumplite, neverosimile, despre evenimente care au distrus destine, au afectat profund pături întregi ale populației, au desfigurat mentalități și credințe — totul în numele utopiei comuniste. Orlando Figes nu și-a propus o abordare instituțională, nici una conceptuală, a fenomenului. A rezultat o carte bazată în principal pe un număr impresionant de mărturii, spovedanii, însemnări din epocă, ale unor personalități dar mai ales ale unor anonimi, victime cu toții ale represiunii staliniste.

„Arestat–arestată”, „dușman al poporului”, „NKVD”, „împușcat–împușcată–împușcați” — iată cuvintele cele mai frecvente, care se repetă obsesiv pagină de pagină, întregind, doar ele, imaginea unei lumi apocaliptice, cea a anilor ’30 din Rusia lui Stalin. Țara unde fuseseră înființate „Lagăre de Muncă [specializate!] pentru Soțiile de Dușmani ai Poporului”, dacă se poate imagina așa ceva. „Excesivă chiar și după standardele regimului stalinist, Marea Teroare nu a fost doar unul dintre valurile obișnuite de arestări în masă care s-au abătut periodic asupra țării în timpul conducerii lui Stalin, ci o politică premeditată de asasinare în masă. Pentru că nu mai era mulțumit să-și închidă «dușmanii» politici reali sau închipuiți, Stalin a ordonat acum «organelor» să scoată oamenii din închisori și lagăre de muncă și să-i ucidă. În acești doi ani, 1937 și 1938, după statistici incomplete, un număr uluitor de 681.692 de indivizi — dar, probabil, mult mai mulți — au fost împușcați pentru «crime împotriva statului» (reprezentând 91% din condamnările la moarte pentru infracțiuni politice dintre 1921 și 1940, dacă e să credem cifrele NKVD). Populația lagărelor și a coloniilor din Gulag a crescut în acești doi ani de la 1.196.369 la 1.881.570 de oameni (număr care exclude cel puțin 140.000 de prizonieri morți în lagăre și un număr necunoscut de victime care și-au găsit sfârșitul în timp ce erau duse acolo.”

Oamenii din acei ani, parte din ei, privați de comunicare și însetați de sinceritate, s-au refugiat în jurnalele intime. „Prișvin [un scriitor sovietic] s-a retras din viața publică [unde oamenii nu mai îndrăzneau să vorbească temându-se să nu fie denunțați] în jurnalul său. I-a umplut paginile cu un scris microscopic, abia lizibil cu lupa, pentru a-și ascunde gândurile de poliție în caz că ar fi fost arestat, iar jurnalul, confiscat.” (În treacăt fie-mi permis să notez aici, amuzat la gândul că, la rândul meu, am făcut astfel de „notații microscopice” în carnetele mele de însemnări, pe vremea regimului ceaușist, și anume cele în care mă refeream la Individul din vârf; nu că ar fi existat temeiuri serioase să mă tem că aș fi putut intra în vizorul Securității ci mai degrabă dintr-un iluzoriu instinct de conservare; ceea ce nu denotă altceva decât similitudinea a două regimuri criminale.)

„Marea Teroare” din anii 1937–1938 era percepută ca o „ceartă între maeștri”; drept care circula o anecdotă, pe care Figes o redă: cică „agenții NKVD bat cu pumnul în ușa unui apartament în toiul nopții. «Cine e?» întreabă omul dinăuntru. «NKVD, deschide!» Bărbatul e ușurat: «Nu, nu», le spune el, «ați greșit apartamentul, comuniștii locuiesc deasupra!».” Pe lângă că bancul seamănă, până la un punct, cu unul care a circulat și în România — vezi aici —, el mai arată similitudinea cu Mafia: și mafioții se războiau mai ales între ei; în timp ce la ne-mafioți se refereau cu condescendență, ca la „cei slabi”, „cei fără protecție”. Mai miră oare pe cineva identitatea Comunism ≡ Mafia?

Un fenomen probabil unic în istoria totalitarismului este prezentat de Orlando Figes: denunțurile copiilor la adresa părinților. Iată un exemplu (Anna Krivko, 18 ani, în 1937), care spune totul: „Nu știu de ce sunt acuzați tatăl meu și fratele lui (…). Cred cu toată tăria că tribunalul popular este just și că, dacă au fost condamnați, înseamnă că au meritat. Nu am niciun sentiment filial față de tatăl meu, numai sentimentul mai înalt al datoriei de cetățean sovietic față de patrie, de Comsomol, care m-a educat, și de Partidul Comunist. Susțin din tot sufletul decizia tribunalului, vocea a 170 de milioane de proletari (…). Dacă aș fi observat vreun indiciu al convingerilor sale antisovietice, n-aș fi șovăit nicio clipă să-l denunț NKVD-ului, cu toate că e tatăl meu. (…) Credeți-mă: mi-e rușine să-l numesc «tată». Un dușman al poporului nu poate fi tatăl meu. Numai poporul, care m-a învățat să-i urăsc pe toți nemernicii, pe toți dușmanii (…) poate juca acest rol. Nutresc speranța că proletariatul, Comsomolul leninist și partidul lui Lenin și al lui Stalin vor ține locul tatălui meu.”

Pagini întregi, întinse pe mai multe capitole, consacră Figes lui Konstantin Simonov, poet stalinist, considerat un fel de emblemă a culturii staliniste; inclusiv de aspecte ale vieții sale private, nu lipsite de savoare, se ocupă autorul: un adevărat „roman în roman”. Persoană influentă în lumea literară și autor prolific, printre altele al unei poezii despre care se spune că ar fi înălțat inimile a sute de mii de soldați sovietici aflați pe front, a ajuns în anii de după război redactor-șef la Literaturnaia Gazeta și Novîi Mir, cele mai importante reviste literare ale țării. Până la urmă o figură tragică deoarece, spre deosebire de alți staliniști convinși, a ajuns să regrete, spre sfârșitul vieții, în anii ’70, atașamentul lui față de Stalin și prea puținul bine pe care ar fi putut să-l facă și nu l-a făcut în anii Terorii. Nu mai puțin tragică a fost, spre finalul ei, soarta unei alte personalități influente din lumea literelor, Aleksandr Fadeev. Fost șef al Uniunii Scriitorilor, în 1956, după „Dezghețul” inițiat de Hrușciov, a sfârșit prin a se sinucide cuprins de remușcări pentru contribuția sa la reprimarea scriitorilor. Nu înainte de lăsa o scrisoare în care spunea că: „Cei mai buni scriitori ai noștri au fost exterminați sau au murit înainte de vreme din pricina complicității criminale a celor de la putere. (…) Ca scriitor, propria mea viață și-a pierdut tot sensul și mă despart de viață cu bucurie, cu un sentiment de eliberare din această existență abjectă.”

Un fenomen interesant este semnalat în primii ani ai războiului, când Stalin, devenit peste noapte pragmatic, relaxează controlul politic și religios pentru a „mobiliza masele” la luptă împotriva invadatorilor naziști: recuperarea, în sens afectiv, a Patriei de către popor. Iată un citat: „Războiul a fost cea mai bună perioadă din viața noastră. Pentru că pe vremea aceea ne-am simțit cu toții mai apropiați de guvernul nostru decât în oricare altă perioadă din viață. Nu mai era țara lor, ci țara noastră.” Aflăm apoi și de unde se trage „lupta” împotriva „cosmopolitismului”, a „servilismului față de Occident”, din România comunistă a anilor de după război (pe care cei de vârsta mea — câți or mai fi — sau de o vârstă apropiată și-o amintesc): a fost vorba de o contraofensivă a autorităților sovietice împotriva tendințelor „liberale” din URSS de la sfârșitul războiului și, prin ricoșeu, din țările satelit.

Și în final, apropo de viața dublă a „șoptitorilor” din timpul terorii staliniste, de care am amintit mai sus, iată un citat din Czesław Milosz: „Actoria practicată la scară de masă a survenit rar în istoria de până acum a speciei umane.”

Publicat în De-a valma | Lasă un comentariu

Spiritul popular

Cu mult timp în urmă, în anii ’60, apăreau în „Contemporanul”, săptămânal, „pastilele” lui Geo Bogza, texte de doar câteva rânduri, pe teme diverse, pe care le citeam întotdeauna cu plăcere. Îmi amintesc de una dedicată florilor de câmp. „Pastila” nu era decât o înșiruire de nume de flori din flora spontană a României, fără niciun alt comentariu. O simplă înșiruire, dar frumoasă ca o poezie.

Mă întrebam deunăzi cine din popor se apleacă asupra florilor de câmp, observându-le structura, diferențele, culorile, varietățile, și, cu un simț fără greș — simț estetic și spirit științific —, le dă nume. Trebuie să fie nu fitecine, ci profesioniști sui-generis. N-am cunoscut și, mai mult decât atât, nici n-am auzit povestindu-se despre vreun asemenea „profesionist” popular. Și totuși, florile au nume. Toate. Fără excepție, aș zice. La fel și cu păsărelele. Toate au nume. Și toate numele sunt potrivite și unice.

Observa Orlando Figes (în Vorbind în șoaptă. Viața privată în Rusia lui Stalin) cum rușii din popor au găsit în Război, în cel de-al doilea, un prilej nesperat — și tragic — să se regăsească pe ei înșiși după anii negri de teroare stalinistă. Un scriitor rus își nota în jurnal, în 1942: „Abia acum încep să înțeleg că «poporul» nu este ceva vizibil, ci acel ceva aflat adânc înlăuntrul nostru. «Poporul» înseamnă mult mai mult decât muncitorii și țăranii, chiar mai mult decât scriitori precum Pușkin, Dostoievski sau Tolstoi, e ceva ce există în noi toți.”

Probabil că e același popor, mă gândesc, care „scornește” denumiri populare pentru toate florile și pentru toate păsărelele. E de fapt un spirit.

Publicat în De-a valma | Lasă un comentariu

„Telefonul fără fir”

Îmi imaginez o bancă lungă ocupată de multe persoane, în șir. La un capăt stă un soldat roman. Pe el îl știu din ilustrații, din basoreliefuri. Pe următorii câțiva de asemenea mi-i pot reprezenta: și pe ei îi recunosc din poze, de pe Columna lui Traian. Următorii sunt tot mai obscuri, atât ca fizionomie, cât și ca veșminte, până către ultimii, care încep din nou să semene cu reprezentările din cartea de istorie, sfârșind cu monahii lui Antim Ivireanul, cu cei din Școala Ardeleană, cu pașoptiștii, cu ultimii poeți și cărturari ai secolului al XIX-lea.

Soldatul roman se apleacă la urechea vecinului și îi șoptește, misterios, un cuvânt. Vecinul își pleacă urechea, ascultă, apoi se răsucește spre celălalt vecin și îi șoptește cuvântul auzit, la fel de misterios. Din vecin în vecin, cuvântul circulă. Ultimul se ridică triumfător și strigă: Scoate! De la capătul celălalt se ridică soldatul roman și strigă: Excotere! Ha! Ha! Ha! Toată lumea face haz: ca să vezi de la ce a plecat și la ce s-a ajuns!

Din nou soldatul roman se apleacă la urechea vecinului și șoptește un cuvânt. Cuvântul străbate șirul, de la gură la ureche, de la ureche la gură, iar ultimul se ridică și strigă: Stoarce! Soldatul roman sare în picioare: Extorquere! Și Ha! Ha! Ha! și Ha! Ha! Ha!

Se face haz nebun. Dator! Debitorius! Ha! Ha! Ha!
Aproape! Ad-prope! Ha! Ha! Ha!

Cel din capătul rândului se ridică și strigă ultimul cuvânt ajuns la el: Stingher! La capătul celălalt, auzind, soldatul roman, sare în picioare contrariat, strigă indignat: Ubi enim verbum audio? Non a me!

Publicat în De-a valma | Lasă un comentariu

Mihail Șîșkin: Luarea Ismailului

Cică Mihail Șîșkin se declară admirator al lui Nabokov. Fără doar și poate, da, se vede. Aș zice însă că e un admirator și al lui James Joyce, chiar dacă nu se declară.

Atât Luarea Ismailului, a lui Șîșkin, cât și Ulise, a lui Joyce, sunt pline de note explicative la sfârșitul volumului, notele însumând doar ele pagini cât pentru încă o carte. Deosebirea e că notele lui Șîșkin nu prea găsești motive să te duci să le citești.

Joyce a aruncat o vorbă, că prin Ulise le-a dat de lucru criticilor săi pentru următoarele trei sute de ani. Șîșkin, mai modest, nu mă îndoiesc, s-o fi gândit, poate, că prin Luarea Ismailului le-a dat de lucru criticilor pentru următoarele… doar două sute de ani.

La un moment dat, scrie autorul (p. 196): „Dar mi se pare, prieteni, am divagat puțin.” Puțin? Hm! Pe la alte pagini autorul nu recunoaște, dar asta se întâmplă. Încât până la urmă te întrebi: nu cumva tot romanul nu-i altceva decât o (lungă) divagație? Sau o colecție de divagații, scrise (unele din ele) cu măiestrie; dar dacă le pui una lângă alta, te întrebi: și la ce bun toate astea?

Până la urmă se înfiripă totuși o poveste, bine scrisă, ceva cu o căsnicie eșuată și un copil cu handicap psihic, povestea se întinde pe câteva pagini, apoi trece în altă poveste (trecere în „manieră” clasică), având doar o legătură firavă cu cea dinainte. La un moment dat, în toiul celei de-a doua povești, se produce o tranziție „onirică/magică”: eroul se află împreună cu a sa amantă-secretară într-o biserică (unde nu intraseră să se roage ci să se adăpostească de ploaie), în mulțime eroului i se pare că cineva seamănă izbitor cu tatăl său decedat — aici avem un prim semnal că se pregătește ceva. Vine și momentul tranziției la următoarea poveste, care nu va avea nicio legătură cu precedenta: „În momentul acela pendulul doborî popicul, acesta căzu cu zgomot și-mi sări sub picioare, lovind cu capul lucios marmura podelei și demonstrând ceva important, fără de care viața nu este posibilă.” Ce pendul? Ce popic? Gata, nu te mai miri că următoarea fraza este: „Trenul se apropie de Viatka”, când înainte nu fusese vorba de niciun tren. Tranziția „magică” s-a produs. Nabokov?

Publicat în De-a valma | Lasă un comentariu