Oaspeţii — Piesă de teatru în trei acte (II)

Continuare de aici

Actul II — Unde e hotel „Europa”?

TABLOUL I

În aceeaşi seară, gazdele împreună cu Ilarion şi cu Elvira şed degajat, picior peste picior, în camera de zi, beau cafea şi citesc ziare. Destul de des îşi întorc privirea la televizor, de unde se aude muzică. Bunicul Gavril, mândru, fumează trabuc. La televizor se transmit în surdină ştiri de la începutul anilor ’60 ai secolului XX.

BUNICUL GAVRIL: Aţi văzut? În Republica Dominicană a crăpat tiranul.

MARIA: Capitala Republicii Dominicane este, mi se pare, Santo Domingo.

TITUS: Lângă Islanda, în Oceanul Atlantic, a apărut în urma erupţiilor o nouă insulă.

ILARION: În Bolivia a fost comemorat Simón Bolivar.

BUNICA ASPAZIA: În Bolivia, sau în Venezuela? N-am fost prea atentă.

ILARION: Bolivar a fost în Bolivia, mătuşă Aspazia.

ELVIRA: Pe atolul Bikini nivelul radioactivităţii este şi acum foarte ridicat.

TANTI LILI (cu ironie): Ţ-ţ-ţ!

AURORA: Se simte şi la noi.

ELVIRA: Nu cred. Ştire falsă.

BUNICUL GAVRIL: Altceva nu mai găsiţi de discutat?

BUNICA ASPAZIA (mângâind stofa canapelei, melancolică): A început să se roadă… Dar mie îmi place şi aşa. Pentru nimic în lume nu m-aş despărţi de ea. (Lui Ilarion.) Ţi-am spus ce crede Visarion despre „Fetiţele” mele?

ILARION (cu o mirare îngroşată): Cine?!

BUNICA ASPAZIA: Visarion. Ticălosul ăla.

ILARION (acelaşi joc): Care ticălos?

BUNICA ASPAZIA (mai întâi contrariată, apoi acceptând jocul): Păi… Aha, gata, am înţeles!

BUNICUL GAVRIL: Dragă nevastă, iar vorbeşti ce nu trebuie.

BUNICA ASPAZIA (cu falsă inocenţă): Eu? Am spus că nu m-aş despărţi de canapeaua asta pentru nimic în lume. Şi nici de „Fetiţe”.

BUNICUL GAVRIL: De ce să te desparţi de „Fetiţe”? Doar s-a hotărât odată pentru totdeauna că nu-s destrăbălate.

TEODOR: Asta-i şi părerea dumitale tată-socrule?

BUNICUL GAVRIL: Ei! Ce contează părerea mea?

ILARION: Contează, unchiule Gavril! Spune-ţi deschis părerea!

BUNICUL GAVRIL: Ei bine, dacă ar fi după mine, „Fetiţele” ar putea fi… (Dându-şi importanţă, cu trabucul între dinţi.) şi mai destrăbălate!

BUNICA ASPAZIA: Ia te uită la el! Cotoiul bătrân!

BUNICUL GAVRIL: Resping categoric cuvântul „bătrân”!

DENISA: Se vede că ţi-a priit înviorarea unchiului Visarion.

MARIA: Ah, să nu mai aud de el! Să nu mai aud de gimnastica lui de înviorare! Ticălosul!

ILARION: Ai dreptate, verişoară Maria. Nu-i mai plăcut să stăm la taclale, liniştiţi, la o cafea, şi să discutăm… (Ameninţându-l în glumă cu degetul pe Bunicul Gavril.) despre fetiţe?

ELVIRA: La ce-i bună gimnastica de înviorare? Ca să începi ziua gata-obosit?

ILARION: Nici nu ştii când te alegi cu o artroză la genunchi. De prea mult efort, nu de alta.

ELVIRA: Iar dacă te pune dracu’ să te duci la doctor, te pomeneşti că-ţi găseşte cine ştie ce alte beteşuguri.

ILARION: Pe care nici prin cap nu-ţi trecea că le ai. Aşa se-ntâmplă, da. (Lui Titus.) Titus, vrei tu s-aduci sticla de whiskey?

TITUS (sare în picioare): Mamă, whiskey!

ILARION (cu dezinvoltură îngroşată): Vezi că am pus-o în bucătărie, pe raftul de sus. (Titus pleacă spre bucătărie.) Şi pahare pentru toată lumea.

BUNICA ASPAZIA: Eu nu beau.

ILARION: Treaba dumitale, mătuşă Aspazia. Eu unul am să beau. Şi te sfătuiesc şi pe dumneata să nu pierzi ocazia. E ceva special.

BUNICA ASPAZIA: Bine, atunci am să gust şi eu un pic.

ILARION: O băutură pură a hundred per cent!

BUNICA ASPAZIA: Poftim?

ILARION: Lasă, mătuşă Aspazia, mai bine crede-mă pe cuvânt… Eu cred că era un intrus.

BUNICA ASPAZIA: Cine?

ILARION: Visarion.

BUNICA ASPAZIA: Un intrus?

ILARION: Uite, nimenea dintre voi nu mi-a spus nimica. Recunoaşteţi, da? Şi cu toate astea eu ştiu cum a pătruns în casă la voi. (Titus se întoarce din bucătărie aducând sticla de whiskey şi o tavă cu pahare.) Titus, dacă tot le-ai adus, vrei să faci tu pe gazda?

TITUS (un pic ofensat): Pe gazda… Să fac eu pe gazda… Păi… să-ncerc. (Pune tava pe masă şi cercetează sticla.) E nevoie de tirbuşon?

ILARION: Ei, tirbuşon! N-are nevoie de aşa ceva. Deşurubezi pur şi simplu dopul până când face prr-poc!… Ballantines! Whiskey-ul preferat al preşedintelui Kennedy! Aşadar? (Titus toarnă în pahare şi le împarte.)

BUNICA ASPAZIA: Aşadar, cine e intrus, nepoate Ilarion? De cine vorbeai? (Primeşte paharul de la Titus.) Mulţumesc, Titus.

ILARION: Ei, cine! Ştii foarte bine. Visarion. De el vorbeam. Cunosc tertipul cu care a intrat în casă la voi. Vine un poliţist care se pricepe la toate, vă învinovăţeşte că nu vă pasă de nimeni şi de nimic, vă face să vă simţiţi vinovaţi. Şi, în paranteză fie spus, voi, ca nişte fraieri, chiar vă simţiţi! Vă spune că un individ zace afară în ploaie, chiar la uşa voastră, îl băgaţi în casă, îi daţi o sticlă de rom…

MARIA: Extraordinar! Vere Ilarion, dar tu le ştii chiar pe toate, pas cu pas!

ILARION: Păi cum să nu le ştiu, verişoară Maria, dacă individul a folosit acelaşi tertip peste tot!

TANTI LILI: Ba chiar şi acelaşi poliţist.

ILARION: Ai să râzi, verişoară Lili, dar chiar aşa a fost. Acelaşi poliţist! Cu grad mare.

DENISA: Vasăzică erau în cârdăşie.

ILARION: Păi, un fel de cârdăşie, da. Nu vreau să spun mai mult.

BUNICUL GAVRIL: Vrei să spui că la fel a reuşit să intre şi în alte case?

ILARION: Îţi spune ceva „fratele Mihail”?

BUNICUL GAVRIL: Incredibil!

ILARION: Hai noroc! (Ciocneşte cu Bunicul Gavril.)

TANTI LILI (ridică paharul): În sănătatea fratelui Mihail!

ILARION: Nu, nu! Nu te las să închinăm de la distanţă. Hai să ciocnim! (Se apropie de Tanti Lili şi ciocnesc paharele.) Noroc, verişoară Lili! (Se ciocnesc paharele — fiecare cu fiecare.) Sănătate la toată lumea! Noroc.

BUNICA ASPAZIA (gustă din whiskey): N-are gusturi rele preşedintele ăla al tău, nepoate Ilarion. Cum ziceai că-l cheamă?

ILARION: Kennedy. John Fitzgerald Kennedy. Ai văzut, mătuşă Aspazia! Şi dumneata ziceai că nu vrei să bei.

BUNICA ASPAZIA: Ei, se mai înşeală omu’, ce să-i faci.

ILARION: Omul trebuie să fie vigilent, să nu se mai înşele!

TEODOR: Da! A fost o mare surpriză! Chiar şi pentru mine, care am totuşi ceva experienţă.

ILARION: Visarion trebuie să nu mai intre în nicio casă! Niciodată! O să mă ocup eu de asta!

TANTI LILI: Se urcă repede la cap băuturica asta.

DENISA: Mamă, ai grijă.

ILARION: Pură a hundred per cent!

DENISA (lui Tanti Lili): N-ar fi pentru prima oară când te dai în spectacol.

TANTI LILI: Lumea toată e un spectacol, iubito. De ce-aş sta pe margine? Nu mă sfătuiai tu deunăzi să intru în miezul lucrurilor?

AURORA: Mătuşa Lili a fost de când o ştiu eu o femeie curajoasă.

TANTI LILI: Niţel cam scorpie când n-are „combustibil”. Şi de-o vreme încoace n-a prea fost, trebuie să recunoaştem. Asta este.

BUNICA ASPAZIA: Dar de ce a venit Visarion la noi în casă, puteţi să-mi spuneţi şi mie?

ILARION: Eu nu pot să-ţi spun de ce a venit, dar în schimb pot să-ţi spun de ce a plecat.

BUNICA ASPAZIA: De ce?

ILARION: Pentru că am venit eu! (Râde deşănţat. Apoi se controlează.) Nu, mătuşă Aspazia, am glumit. A plecat pentru că aţi ştiut voi la cine să apelaţi. Individul n-are niciun fel de scrupule. N-am vrut să vorbesc de el, dar dacă mă gândesc cât e de ticălos, poate că-i mai bine să nu trecem nimic sub tăcere. Păi cum poţi să treci sub tăcere falsurile?

MARIA: Falsurile!?

ILARION: Păi da!

TANTI LILI: Şi-a falsificat venirea pe lume!

TITUS: Dă-mi voie să te contrazic, mătuşă Lili. Naşterea e întotdeauna autentică. Falsul începe abia mai târziu, la unii din noi.

TANTI LILI: Rămân la părerea că la foarte mulţi naşterea însăşi e un fals.

BUNICUL GAVRIL: Şi ce falsuri a comis ipochimenul Visarion, nepoate Ilarion?

ILARION: Dar ce n-a falsificat! Chiar şi bani!

ELVIRA: O, da! O grămadă de bani!

MARIA: Nu-i de mirare. De la bani încep toate ticăloşiile.

TANTI LILI: De la bani încep şi cu banii se termină. Plus sexul. Cine are parte.

DENISA: Ca de obicei, mama nu se simte bine dacă nu exagerează un pic.

ILARION: Păi da, dacă n-avea bani, n-avea cu ce să vină la voi. Mă rog, la noi.

BUNICA ASPAZIA: De unde să vină, nepoate Ilarion?

ILARION: De unde?… Mai mult nu pot să vă spun. De departe, dacă vreţi neapărat un răspuns. Dar, într-un fel, da, şi-a falsificat şi naşterea. Fiindcă şi-a falsificat certificatul de naştere. Astăzi nici dracu’ nu ştie cum îl cheamă de-adevăratelea! Visarion? Daţi-mi voie să mă îndoiesc. A devenit Visarion fiindcă dădea bine.

MARIA: Cum adică dădea bine? Unde dădea bine?

ILARION: Acolo… departe. Da’ şi-a falsificat şi rudele. Unchiul Gavril aici de faţă e primul care poa’ să confirme. Fiindcă fratele său Mihail e pură invenţie. Şi ca să pună în concordanţă realitatea cu scriptele, unde Mihail nu exista, l-a ucis.

BUNICUL GAVRIL: Cum l-a ucis, dacă era pură invenţie?

ILARION: Ehei, unchiule Gavril, nici nu ştii dumneata până unde poa’ s-ajungă falsificatorii ăştia! N-au niciun scrupul, asta e! Păi să-ţi mai spun ceva. Visarion ăsta, sau cum l-o fi chemând, şi-a falsificat şi actele de studii. Dacă-l întrebi, o să-ţi spună că are studii înalte, sociologie, politică, academia militară, dracu’ ştie ce poa’ să mai inventeze. Da’ în realitate el n-a trecut decât pe la o şcoală de meserii. Şi nici p-aia nu-i sigur c-a absolvit-o. O şcoală de meserii! Atâta tot! Dulgherie sau tâmplărie, naiba ştie. Că d-aia se pricepe la mobilă!

TEODOR: Păi se pricepe?

ILARION: Nu ştiu. El aşa pretinde. Da’ parcă poţi să-l crezi! (Ridicând paharul.) Hai noroc. (Ciocneşte rând pe rând cu cei ai casei.)

TEODOR (ciocnind cu Ilarion): Ar fi bine să ne dai toate informaţiile, cumnate Ilarion. Nu de alta dar e bine să ştim ce-avem de făcut în caz că se-ntoarce.

ILARION: Cine, Visarion? A, nu! În niciun caz. În privinţa asta puteţi să fiţi liniştiţi.

TANTI LILI: Dar în ce privinţă putem să fim neliniştiţi, vere Ilarion?

ILARION: Uite ce e, verişoară Lili. V-am făcut cadou un televizor. Contactul cu lumea! Ce-ar fi să vă folosiţi de el şi să aflaţi tot ce vă interesează? Şi să vă şi distraţi, da? Că d-aia e televizor.

TANTI LILI: Ne-ai făcut cadou şi Ballantines, nu? Să nu uităm. În sănătatea tuturor! (Ciocneşte cu Elvira.) Noi două ce fel de rude suntem?

ELVIRA: Hai să ne spunem pe nume, vrei?

TANTI LILI (puţin ameţită): Încă un pic, şi am să-ncep să cânt.

ELVIRA: Ai cântat vreodată Oci ciornîie?

TANTI LILI (cântă): Oci ciornâie, oci strastnîie, oci jgucie i prekrasnîie… (Cântă împreună cu Elvira.) Kak liubliu ia vas, kak baius’ ia vas, znat’ uvidel vas, ia v nedobrîi ceas. (Tanti Lili şi Elvira fredonează melodia şi valsează.) La-la-la-la-la, la-la-la-la-la

ILARION: Când două femei frumoase se bucură de viaţă, nu-ţi rămâne decât să le urmezi exemplul. (Schimbă canalul la televizor; pe noul canal Feodor Şaliapin cântă Oci ciornîie. Cu toţii se prind în vals.)

TABLOUL II

Dimineaţă. Un inel de metal, mare cât să poată trece prin el o minge, a fost fixat în poziţie verticală, în vârful unei tije, la o înălţime de circa doi metri şi jumătate, în mijlocul camerei; lungimea tijei este reglabilă, astfel ca inelul să poată fi urcat sau coborât.

Ilarion, în pantaloni de trening şi maieu, face exerciţii cu mingea. Aleargă, bate mingea de podea, o aruncă prin inel.

Alte câteva mingi identice zac la perete.

ILARION (fredonează): Oci ciornîie… Oci ciornîie… La-la-la-la-la… La-la-la-la-la… Oci ciornîie… Oci ciornîie

(Pe scară coboară Tanti Lili, în cămaşa ei de noapte vaporoasă. Este cam mahmură după cheful din ajun. Se opreşte pe la jumătatea scării.)

ILARION (continuă să fredoneze): Oci ciornîieOci

TANTI LILI (completându-l, plat): Strastnîie.

ILARION (se opreşte, bine dispus): Bună dimineaţa. (Îi aruncă mingea.)

TANTI LILI (respinge mingea): Oh, lasă-mă… ’Neaţa… Capul meu, săracul.

ILARION: Lasă, că se drege. Aduc sticla de whiskey? Ştii vorba aia: cui pe cui scoate.

TANTI LILI: Glumeşti.

ILARION: De ce te-ai sculat aşa târziu?

TANTI LILI: Cum, târziu! Nu vezi că m-am sculat prima?

ILARION: Atunci, înseamnă că eu dorm.

TANTI LILI: Tu eşti un caz mai special, vere Ilarion.

ILARION: De unde ai luat cântecul de aseară?

TANTI LILI: Din… (Face un semn evaziv.) neant. Te pomeneşti că ţi-a plăcut.

ILARION: Nu te prinde poza de vampă.

TANTI LILI: A fost visul meu din tinereţe, să fiu… vampă.

ILARION: Şi totuşi n-ai ajuns.

TANTI LILI: Nu mi-ai răspuns la întrebare.

ILARION: Mi-ai pus o întrebare?

TANTI LILI: Da. Dacă ţi-a plăcut cântecul. (Ilarion reîncepe să bată mingea.) Bine, nu insist. (Ilarion se concentrează pe aruncarea mingii prin inel.) Aş vrea totuşi să-ţi mai pun o întrebare.

ILARION: Grea?

TANTI LILI: Pe şleau.

ILARION: Zi-i. Te-ascult.

TANTI LILI (după o scurtă ezitare, foarte desluşit): Ce ai de gând cu noi?

ILARION (se gândeşte două clipe, apoi îi aruncă mingea, glumind): Să ne jucăm cu mingea.

TANTI LILI: Oricum, un lucru e clar. N-ai negat că ai ceva de gând. Deci ai. Ce? (Îi aruncă mingea înapoi.)

ILARION: Mă suspectezi?

TANTI LILI: Mmm… Să trecem peste asta.

ILARION: Păi nu. Nu putem să trecem. Cu suspiciune n-ajungem prea departe.

TANTI LILI: Deci vrei încredere. Bun. Dacă vrei încredere, de ce n-ai spus ieri, de faţă cu toată lumea, ce planuri ai?

ILARION: Am spus. N-ai fost tu atentă, verişoară Lili. Probabil că tocmai te distrai.

TANTI LILI: Eu nu mă distrez niciodată până într-atât încât să uit de mine. Tot timpul rămâne în capul meu o lămpiţă de veghe.

ILARION: Interesant. Prinde. (Îi aruncă mingea.) Am spus că vreau ca toată familia să fie fericită.

TANTI LILI: Foarte frumos. Dar asta nu-i decât o intenţie. Nu un plan.

ILARION: Câteodată e mai mult decât un plan.

TANTI LILI: De acord. Dar de obicei e mai puţin. (Îi aruncă mingea înapoi.)

ILARION: De data asta e mai mult.

TANTI LILI: Totuşi. Dacă ai venit la noi, îmi închipui c-ai venit c-un plan.

ILARION: Pardon. N-am venit din proprie iniţiativă. Voi m-aţi chemat.

TANTI LILI: Noi te-am chemat, de acord. Şi totuşi te întreb: ce planuri ai cu noi?

ILARION: Ascultă, verişoară Lili. Tu eşti o femeie inteligentă. Ce-ar fi să colaborăm?

TANTI LILI: Să colaborăm?… Mda, e o idee.

ILARION: Oamenii care pot fi de folos nu trebuie să stea de-o parte.

TANTI LILI: Hm… Care pot fi de folos. Cam vag.

ILARION (arătându-i inelul): Ce zici de inelul ăsta? (Se duce sub inel.)

TANTI LILI: Ce să zic… Un inel ca oricare altul.

ILARION: Pe vremuri, prinţesele obişnuiau să atârne câte un inel de aur, aşa, la o înălţime destul de mare… cred. Şi cavalerii… Mă rog, pretendenţii la mâna prinţeselor trebuiau să-l smulgă din goana calului.

TANTI LILI: Mda, am auzit. Dar tu eşti însurat.

ILARION: Mă rog, îmi asum condiţia.

TANTI LILI: Şi apoi, inelul tău nici nu-i de aur.

ILARION: Sunt multe deosebiri, îmi dau seama.

TANTI LILI: Nici cavaler nu eşti…

ILARION: Nu sunt?

TANTI LILI: N-ai armură… Nu eşti călare…

ILARION: După părerea ta, astea sunt singurele semne distinctive ale unui cavaler?

TANTI LILI: Trebuie că mai sunt şi altele.

ILARION: Bun. Eu sunt scos din cauză. De acord. Şi totuşi, verişoară Lili, mărturiseşte că uneori te gândeşti c-un soi de nostalgie la vremurile rămase… hăt-departe, în tinereţea ta. Apropo, nici acuma nu eşti bătrână. (Aruncă mingea drept în sus şi o prinde.) În tinereţea ta, de fapt nu visai s-ajungi o vampă. Te visai prinţesă… Nu ştiu dacă ai băgat de seamă, dar eu vorbesc cu tine absolut deschis. (Aşteaptă o încuviinţare, dar Tanti Lili nu i-o dă.) Aşa că nu se poate să nu te fi gândit cu nostalgie la vremurile de demult, când prinţesele atârnau inele de aur de un par, aşa, ca o spânzurătoare, probabil… Sau de creanga unui copac, şi după aia se aşezau în balcon şi se uitau c-o privire rece, după cum cerea eticheta, la cavalerii care se dădeau de ceasul morţii să pună mâna pe inel. În multe privinţe vremurile acelea trebuie să fi fost o porcărie, dragă verişoară Lili. Cavalerii erau pesemne nişte păduchioşi îngâmfaţi. Care n-au rămas „fără frică şi prihană” decât în romanele din evul mediu. Nici prin cap nu le trecea să viseze la ochii albaştri ai iubitei. Nu râvneau decât turmele de porci şi hergheliile de cai ale lu’ tata-socru’. Başca islazurile, eleşteiele şi aşa mai departe.

TANTI LILI: Dacă vrei să mă trezeşti la realitate, află că-ţi pierzi vremea. M-am trezit de mult.

ILARION: Oare?

TANTI LILI: Şi n-a fost chiar nimic frumos pe vremea „cavalerilor fără prihană”?

ILARION: Ba da. Tropăitul cailor.

TANTI LILI: Poftim?

ILARION (izbucneşte în râs): Am glumit, verişoară Lili, am glumit.

TANTI LILI: Hai să lăsăm gluma de-o parte. Dacă mă vrei „colaboratoare”, trebuie să cunosc şi eu toate dedesubturile, nu?

(Denisa se iveşte în capul scării.)

ILARION: Ei, chiar toate?… Uite ce e, verişoară Lili, hai să stabilim un lucru. Nu eşti tu în poziţia să-mi pui mie condiţii.

DENISA (coborând scara): Ca de obicei, mama merge pe cerinţa maximală.

ILARION: Bună dimineaţa, frumoaso. (Îi aruncă mingea.) Cum ai dormit?

DENISA: Pe moale. (Îi aruncă mingea înapoi lui Ilarion. Se îndreaptă spre baie.)

ILARION: Da? Mă bucur?

DENISA (la uşa băii): Acu-i acum. Surpriză! (Bate în uşă.) Hm! Nu-i nimeni. (Intră.)

ILARION: Ce-a vrut să spună cu asta?

TANTI LILI: Probabil se aştepta să fie baia ocupată.

ILARION: Şi de ce-ar fi fost aşa mare surpriză?

TANTI LILI: Aşa-i Denisa, îi place să găsească surprize peste tot.

ILARION: Am inventat un joc. „Mingea prin inel”. (Aruncă mingea prin inel.) Nu vrei să-ncerci?

TANTI LILI: Nu.

ILARION: Parcă spuneai că eşti dornică să colaborăm.

TANTI LILI: N-am spus aşa ceva.

ILARION: Atunci, probabil c-am înţeles greşit.

TANTI LILI: Probabil.

ILARION (aruncă din nou mingea prin inel): Ştii ce cred eu? Că pe lumea asta nu-i nicio nedreptate. Fiecare îşi merită soarta. Cu câteva mici excepţii. Şi pe mine nu mă prea interesează excepţiile. N-am timp de excepţii.

(Pe scară coboară Titus şi Aurora. Aproape concomitent din dormitorul de la parter ies ceilalţi ai casei.)

ILARION (punându-şi bluza de trening, teatral): Încet-încet, casa se umple de larmă şi voie bună. Începe o nouă zi.

BUNICA ASPAZIA: Ah, când văd toată mobila mea cea veche la locul ei, drăguţa de ea!… Bună dimineaţa, nepoate Ilarion.

ILARION: Bună dimineaţa, mătuşă Aspazia. Bună dimineaţa la toată lumea.

BUNICA ASPAZIA: Ia te uită! Un inel! (Toată familia, în afară de Tanti Lili, se adună sub inel, admirându-l.) Măi-măi-măi!… Şi la ce foloseşte?

ILARION: La dezvoltarea îndemânării. Trebuie să arunci mingea prin inel.

BUNICA ASPAZIA: M-aş fi mirat ca nepotul Ilarion să fie un adept al forţei brute. Ca alţii! Cu îndemânarea ajungi mult mai departe decât cu forţa fizică.

ILARION: Mătuşă Aspazia, dumneata mă scuteşti de explicaţii! Pur şi simplu n-am ce să mai adaug. În esenţă, asta e, sigur că da.

BUNICA ASPAZIA (arată spre inel): Pot să-ncerc şi eu?

ILARION: Te rog, mătuşă Aspazia. (Îi dă mingea.)

(Bunica Aspazia încearcă să arunce mingea prin inel, dar dă greş. Cei ai casei arată interes pentru noul exerciţiu de îndemânare, în afară de Tanti Lili, care se aşează într-un fotoliu, indiferentă.)

ILARION: De fapt, mătuşă Aspazia, pentru dumneata e prea sus. Fiecăruia după puterile sale, nu-i aşa?

BUNICA ASPAZIA (în timp ce Ilarion coboară inelul): Sigur că-i prea sus! Dacă aş putea să sar…

BUNICUL GAVRIL: Asta ar mai lipsi!

BUNICA ASPAZIA: Aşa mai merge. Acuma am să pot.

ILARION: Orice întrecere are loc pe categorii de vârstă.

BUNICUL GAVRIL: Foarte bine. Uite, să zicem că Aurora, Titus şi Denisa sunt, mă rog, juniorii. (Bunicii Aspazia.) Iar tu şi cu mine suntem…

ILARION: Seniori.

BUNICUL GAVRIL: Al dracului de seniori.

DENISA (îi aruncă lui Tanti Lili o minge): Mamă, tu în ce categorie te încadrezi? (Tanti Lili nu-i răspunde.)

TITUS: Eu vreau să ştiu ce premiu capăt dacă câştig.

MARIA: Titus, nu ţi-e ruşine? Nici n-a început bine întrecerea şi te şi gândeşti la premiu?

ILARION: Nu, nu. Titus are dreptate. Participanţii trebuie să ştie pentru ce concurează. Altfel, întrecerea n-are niciun haz. Ofer câştigătorului o sticlă de şampanie! (Exclamaţii de bucurie. Întorcându-se spre Tanti Lili.) Tu iei parte la întrecere, verişoară Lili?

TANTI LILI (se scoală din fotoliu şi lasă mingea): Nu. Mă duc să mă schimb. (Se îndreaptă spre scară.) Şi îmi cer scuze că am îndrăznit să mă arăt în neglijé.

(Cei ai casei o privesc dezaprobator în timp ce Tanti Lili urcă scara. Dar înainte să ajungă sus se intersectează cu Elvira, care coboară îmbrăcată elegant, într-un taior bleumarin şi bluză albă, cu guler brodat. Luând privirile gazdelor drept interes pentru persoana ei, Elvira coboară zâmbindu-le larg şi trece pe lângă Tanti Lili fără s-o bage în seamă.)

ELVIRA (grăbită): Nu vă deranjez. Bună dimineaţa. Doar trec. Ilarion, am puţină treabă în oraş, nu ştiu când mă-ntorc. (Din mers, le trimite bezele. În pragul uşii le face semn de bun rămas. Iese.)

(„Juniorii” familiei dau fuga la mingi. Toată lumea se antrenează cu zel pentru concurs, bătând mingea pe podea, aruncându-şi-o unul altuia şi încercând s-o treacă prin inel.)

ILARION: Titus! Du-te tu în bucătărie, te rog, şi adu sticla de şampanie. Vezi că e pe raftul din mijloc, în stânga.

TITUS: Da, unchiule Ilarion. (Iese.)

ILARION: Dacă-i bal, bal să fie!

BUNICA ASPAZIA: Ah! Asta îmi aminteşte de un proverb!… (Încercând să-şi amintească.) „Lac… să fie…”

ILARION: „…Că broaşte, destule”! Sigur că da, mătuşă Aspazia. Ai dreptate. Şi noi avem lac!

BUNICA ASPAZIA: E un proverb, cum să-i spun?… Zoologic. Abia acuma bag de seamă că majoritatea proverbelor sunt „zoologice”.

ILARION: Ele reflectă înfrăţirea omului cu natura! Tradiţiile noastre milenare de foşti păstori. (Titus se întoarce din bucătărie aducând sticla şi pahare; luând sticla.) Crescători de oi, capre, vaci şi aşa mai departe! (Din ce în ce mai înfierbântat, ca un adevărat crainic sportiv, gesticulând cu sticla de şampanie.) Nu vă mai gândiţi nici la punctele de penalizare! Să simplificăm jocul! Cine trece mingea prin inel are un punct. Indiferent dacă a atins sau nu inelul. Cine dă greş n-are niciun punct. Şi nu vă mai gândiţi nici la categorii de vârstă şi la sexe. Să fixăm doar baremuri diferite. Să zicem, pentru juniori şi seniori, treizeci şi cinci de puncte din cinzeci de aruncări. Pentru junioare şi senioare, treizeci de puncte din acelaşi număr de aruncări. Pentru… „foarte seniori”, adică pentru dumneata, mătuşă Aspazia, douăzeci şi şapte de puncte. Deci la capătul a cinzeci de aruncări pentru fiecare, câştigă cel ce se apropie cel mai mult de barem. Un singur câştigător! De altfel, e şi o singură sticlă de şampanie. Aşa că acuma putem să concurăm toţi împreună. Aşezaţi-vă pe-un rând, pentru întrecere! (Gazdele se aşează pe un rând, fiecare cu câte o minge.) Oho, şi încă ce întrecere!… Numai muzica ne lipseşte! Adică nu! (Deschide ambele canaturi ale uşii ce dă în stradă; cu un gest grandilocvent, vorbind într-o portavoce.) Să intre muzica! (În cameră intră o fanfară cântând un marş triumfal.) Acum nu ne mai lipseşte nici muzica! (Cântând, fanfara dă ocol camerei.) Începe întrecerea! (Ilarion înalţă inelul.) Start! (Titus aruncă mingea prin inel.) Primul punct al întrecerii! Primul punct pentru juniori! Bravo pentru juniorul Titus! Bravo! (Teodor aruncă mingea prin inel.) Al doilea punct al întrecerii! Primul punct pentru seniori! Bravo! Bravo! Bravo, Denisa! Puncte pentru junioare! Puncte pentru întrecere! Puncte! Puncte! Cât mai multe puncte! Noi n-avem nevoie de inele de aur, ca cei din trecut! Fierul este la fel de bun ca şi aurul dacă ştii să-l foloseşti! Şi noi ştim să-l folosim! (Bunica Aspazia ratează aruncarea prin inel.) Niciun punct pentru „foarte senioare”. Nu-i nimic, mătuşă Aspazia, nu-ţi face sânge rău. Întrecerea abia a-nceput. Data viitoare! (Mărşăluieşte alături de fanfară, dirijând.) O singură familie, o singură regulă! Dar… fiecare după puterile sale. Sticla de şampanie vă aşteaptă! Pe toţi deopotrivă! Pe toţi!

(Din plafon este coborât un plan înclinat, pe care doi lucrători îl aşează în afara rampei, spre sală. Ilarion coboară pe planul înclinat şi fanfara îl urmează. Mărşăluiesc prin sală.)

ILARION: Are dreptate mătuşa Aspazia! „Lac să fie, că broaşte destule”! Apă pentru broaşte, şampanie pentru oameni! Pentru oamenii care se întrec cinstit! Într-un lac de şampanie broaştele s-ar îmbăta! Fiindcă n-au simţul măsurii! Oamenii, nu! Fiindcă oamenii cunosc măsura!

TITUS (strigând către sală): Aurea mediocritas!

ILARION: Sigur că da, Titus! Aurea! Sigur că da!

(Ilarion se întoarce pe scenă împreună cu fanfara. Planul înclinat este ridicat. Fanfara continuă să cânte, dând ocol scenei. Pe scara interioară se iveşte Tanti Lili, coborând încet, îmbrăcată cu un pardesiu alb, pe cap cu o pălărie cu boruri late, ducând o valiză. Se opreşte la mijlocul scării. Zărind-o, Ilarion expediază fanfara, care iese în pas de marş pe uşa din fund. Marşul se pierde în depărtare. Acum se aude desluşit zgomotul străzii: maşini, claxoane, voci. Gazdele s-au oprit din joc. Aurora se apleacă la urechea Denisei şi îi şopteşte ceva.)

TANTI LILI: Ilarion, eu plec.

ILARION: De ce, verişoară Lili? Te-a nemulţumit ceva?

TANTI LILI: Ce importanţă are?

ILARION: Are. Fiindcă vreau să ştiu dacă am greşit cu ceva.

TANTI LILI: N-ai greşit cu nimic. Sunt oameni care nu greşesc niciodată. Şi alţii care greşesc mereu. Eu pac parte, se pare, din categoria a doua.

ILARION: Nu se poate să trăieşti cu sentimentul că greşeşti mereu. Atunci, de unde ştii că nu greşeşti şi acuma că vrei să pleci?

TANTI LILI: Nu ştiu. Poate că greşesc. Dar mi-e totuna.

ILARION: Ei vezi, verişoară Lili. Nu se poate. Nimenea nu trebuie să ajungă pân-aicea.

BUNICA ASPAZIA: „Călătorului îi şade bine cu drumul”

MARIA: Mamă, taci, te rog.

BUNICA ASPAZIA: Da’ de ce? Şi ăsta-i tot un proverb. Numai că nu-i zoologic. Nu ştiu cine spunea că toate proverbele sunt zoologice. Dar vezi bine că nu-s toate.

TANTI LILI (lui Ilarion): Mama are dreptate. Călătorului îi şade bine cu drumul.

ILARION: Dar nici n-ai greşit, verişoară Lili. Nu văd cu ce-ai greşit. În orice caz, nu mai mult decât oricare din noi. Probabil că totuşi ceva te-a nemulţumit. Vrei să stăm de vorbă între patru ochi?

TANTI LILI: Nu, Ilarion. N-are rost. Nu se mai poate schimba nimica.

ILARION (uşor ameninţător): Nu cumva ai pretenţii prea mari, verişoară Lili?

BUNICA ASPAZIA: „Cum îţi vei aşterne, aşa vei dormi.”

ILARION: Ai auzit? Mătuşa Aspazia are dreptate. Nu depinde decât de noi. De fiecare din noi.

TANTI LILI (lasă valiza pe o treaptă şi se reazemă de parapet): Ştii, Ilarion, ţi-aş spune şi eu o zicală. Sau mai bine zis, o snoavă, dacă-mi dai voie.

ILARION: Da, verişoară Lili, te ascult.

TANTI LILI: Cică trăia odată, pe o tufă de trandafir, o familie numeroasă de purici verzi de plantă. Se hrăneau cu frunze şi bineînţeles că aveau din belşug. La fiecare trei zile ieşeau pui şi se tot înmulţeau. Cei bătrâni mureau, alţii tineri le luau locul. La fiecare trei zile, o nouă generaţie. A trecut primăvara, apoi vara. Într-o zi însă, un zvon le-a tulburat liniştea. Şi atunci s-au dus în păr la staroste, un purice verde bătrân-bătrân… de cinci zile. „Auzi ce se zvoneşte, că vine toamna, i-au spus. Cică în curând or să-nceapă să cadă frunzele. Şi atuncea noi ce-o să mai mâncăm? O să murim de foame?” „Cum puteţi să credeţi o prostie ca asta!” le-a răspuns puricele verde bătrân-bătrân. Starostele. „Cum o să vină toamna! Noi ştim că aşa ceva e cu neputinţă. Că doar trăim aicea de generaţii!”

ILARION (după o lungă tăcere): Mda.

BUNICA ASPAZIA (Mariei, în şoaptă): Nu pricep. De ce starostele nu le-a spus adevărul?

MARIA: Lasă, mamă, o să discutăm altă dată.

BUNICA ASPAZIA: Dar putea să le spună! Ca să-şi ia măsuri de prevedere!

ILARION (ridică un deget, cu un zâmbet triumfător): Vezi, verişoară Lili. Ai să râzi, dar mătuşa Aspazia are şi de astă dată dreptate.

BUNICA ASPAZIA (Mariei): Ai văzut! Ţi-am spus eu! Trebuia să le spună!

ILARION (citând-o pe Bunica Aspazia): Ca să-şi ia măsuri de prevedere!… Ai crezut că m-ai dat gata, verişoară Lili. Dar vezi cât de la-ndemână se află răspunsul la orice şaradă!

TANTI LILI: N-am vrut să te dau gata, Ilarion. Nu vreau să dau gata pe nimeni. (Îşi ia valiza.) Pur şi simplu vreau să plec. (Coboară câteva trepte.) Am dreptul ăsta, nu?

BUNICA ASPAZIA (Cu glas rugător): Nu pleca, Lili.

TANTI LILI: De ce? Fiindcă „noi trăim aici de generaţii”?

BUNICA ASPAZIA: De ce să pleci tocmai acuma, când am început să ne simţit atât de bine? O să stăm seara la o ceşcuţă de cafea. O să organizăm şi alte întreceri. Nepotul Ilarion o să născocească tot felul de întreceri. O să desenăm. O să pictăm. O să cântăm! (Fredonează.) Oci ciornîie… Oci… Şi aşa mai departe.

(Se lasă o tăcere grea.)

TANTI LILI: Nu, mamă. Eu n-o să mai cânt. (Face un pas către uşă.)

BUNICA ASPAZIA (cu însufleţire): Atunci… Atunci… tu o să asculţi doar! O să cântăm noi!

TANTI LILI: Nu, mamă. Eu plec.

BUNICA ASPAZIA: Şi pe Denisa cui o laşi?

TANTI LILI: Denisa e deja pe picioarele ei. De fapt a fost dintotdeauna. Şi oricum, are prieteni pe care se poate bizui.

DENISA: Nu mă mir. Nici tata n-a rezistat. (Tanti Lili tresare.)

ILARION (pe un ton voalat ameninţător): Verişoară Lili, ar fi bine să nu pleci. (Tanti Lili se îndreaptă spre uşă cu pas hotărât.) Verişoară Lili!

(Tanti Lili se opreşte o clipă, rămânând cu spatele. Apoi, hotărâtă, deschide uşa şi iese.)

TABLOUL III

Câteva zile mai târziu. În camera de zi, unde masa a fost pregătită pentru masa de prânz, toată lumea, aşezată pe canapea şi în fotolii sau pe scaune, joacă şah: Bunicul Gavril cu Bunica Aspazia, Teodor cu Maria, Titus cu Aurora. Denisa chibiţează la partida dintre Titus şi Aurora. Ilarion şi Elvira sunt aşteptaţi să sosească.

BUNICUL GAVRIL (după o mutare a Bunicii Aspazia): Nu ţi-am spus că pionul merge două pătrăţele doar la prima mutare?

BUNICA ASPAZIA: Halal distracţie!

TEODOR: Era mai bine cu fanfara.

BUNICA ASPAZIA: Sigur că da. Era mai antrenant! Simţeai, aşa, că îţi dă aripi!

BUNICUL GAVRIL: Mută.

BUNICA ASPAZIA: Nu vreau!

BUNICUL GAVRIL: Atuncea, nu mai jucăm.

BUNICA ASPAZIA (face o mutare): Poftim! (Pauză.) De fapt, noi ce aşteptăm?

TEODOR (concentrat asupra partidei): Să vină Ilarion.

BUNICA ASPAZIA (Denisei): Ce mai ştii de maică-ta, iubito? E plecată de-atâtea zile… Ai primit vreo veste?

DENISA: Nicio veste.

BUNICA ASPAZIA: Pe unde o fi umblând, biata de ea?

DENISA: Presupun că se descurcă. Nu-i genul să-i plângi de milă.

TITUS: Bagi mâna-n foc?

BUNICA ASPAZIA: Eu aş fi jurat că n-o să lipsească mai mult de-o săptămână.

DENISA: Mama are resurse nebănuite.

BUNICA ASPAZIA (după o pauză): Mi-e foame.

TEODOR: Asta se ştie. (Face o mutare pe tabla de şah.) Ciuguleşte ceva.

BUNICA ASPAZIA: Să ciugulesc? Da’ ce, eu sunt găină? (Se scoală şi dă târcoale mesei, tentată de bucate; întinde mâna să ia ceva.)

TEODOR (aplecat peste tabla de şah): Ia mâna. (Bunica Aspazia tresare retrăgându-şi mâna.)

BUNICA ASPAZIA: Mă rog, pot să ciugulesc ceva, sau nu?

TEODOR: Parcă spuneai că nu eşti găină.

MARIA: Tedi! (Bunicii Aspazia.) Ciuguleşte, mamă.

BUNICA ASPAZIA (se aşează hoţeşte la masă şi îşi trage mai aproape o farfurie, dar se opreşte brusc): Dar dacă se supără Ilarion?

TEODOR: Atuncea, nu ciuguli.

MARIA: Lasă, că n-o să-i spună nimenea lui Ilarion.

BUNICUL GAVRIL (aplecat peste tabla de şah): Eşti sigură?

(Uşa dinspre stradă se deschide încet.)

BUNICA ASPAZIA (tresare speriată): Vine! (Dând să fugă de la masă, agaţă o farfurie, care cade şi se sparge.)

(Se iveşte Tanti Lili, schimbată la faţă şi fără vlagă, în acelaşi pardesiu alb, acum murdar şi boţit. Face doi paşi înăuntru şi se opreşte, clătinându-se uşor.)

MARIA (sărind de pe scaun): Lili!

(Cu o mişcare înceată, Tanti Lili lasă valiza şi se aşează pe ea. Pe valiză a apărut o etichetă pe care stă scris „HOTEL EUROPA”. Ridicându-se precipitat de pe scaun, Titus răstoarnă tabla de şah. Aleargă spre Tanti Lili, apoi, zărind eticheta, încetineşte pasul, oarecum temător, parcă paralizat.)

TITUS: Tanti Lili!… Unde ai fost? (Tanti Lili rămâne complet nemişcată, cu ochii pe jumătate închişi.) Ai fost la hotel „Europa”?

TANTI LILI (cu voce pierită, clătinând uşor din cap): Nu ştiu. (Ceilalţi membri ai familiei se adună în jurul ei.)

AURORA: Unde e hotel „Europa”, tanti Lili?

TANTI LILI: Nu ştiu.

MARIA (cu blândeţe): Lăsaţi-o. (Luând-o pe Tanti Lili de subţioară şi ajutând-o să se ridice.) Vino, Lili. (În timp ce o conduce către canapea.) Nu te mai gândi, draga mea… Nu există niciun hotel „Europa”. A fost doar în vis. Întinde-te. (În timp ce o ajută să se întindă pe canapea şi îi scoate pălăria.) Aşa… De fapt tu nici n-ai plecat de-acasă, iubito.

TANTI LILI (ca în vis): N-am plecat…

MARIA: Hotel „Europa” s-a risipit.

TANTI LILI (ca mai sus): În neant.

MARIA: Da, iubito. În neant.

TITUS (tare): N-a fost hotel „Europa”? Dar ce-a fost?

MARIA: Ssst!

BUNICA ASPAZIA (Mariei, în şoaptă, în timp ce se apleacă să se uite la Tanti Lili): Ce face?

MARIA (aplecată peste canapea): Doarme. (Tuturor.) Duceţi-vă, nu mai staţi lângă ea.

(Îngânduraţi, se răspândesc cu toţii prin cameră, aşezându-se; în afară de Titus, care se plimbă încoace şi încolo, preocupat. Maria strânge cioburile de la farfuria spartă.)

TITUS: Hm… Hotel „Europa”…

TEODOR: Nu-i niciun hotel cu numele ăsta în oraş.

AURORA: Poate că e undeva… departe.

TEODOR: Poate.

MARIA: Ce nume frumos… Hotel „Europa”… Dar, din păcate, nu există.

BUNICUL GAVRIL: Cum, nu există, dacă i-au pus şi etichetă pe valiză? Poate că nu ştim noi.

DENISA: Poate că-i un hotel nou. Mama e-n stare s-ajungă unde nici nu visezi.

MARIA: Asta trebuia să i-o spui când era teafără. I-ar fi făcut plăcere.

DENISA: Dar ce, acuma nu-i teafără? Doar nu-i bolnavă. Doarme.

MARIA: Da. Doarme…

DENISA: O spui ca şi cum aş fi eu de vină. Ce vină am eu?

MARIA: N-ai nicio vină, Denisa. Nimeni n-are nicio vină.

AURORA: Dar de fapt ce s-a întâmplat?

BUNICA ASPAZIA: Asta aş vrea să ştiu şi eu.

MARIA: Nu s-a întâmplat nimica. Lili a fost la hotel „Europa”. (Iese să ducă cioburile în bucătărie; apoi se întoarce.)

DENISA: Cum, a fost la hotel „Europa”? Chiar tu ai spus că nu există!

MARIA: Lili a fost la hotel „Europa”.

TITUS (după o tăcere de câteva clipe, mai mult pentru sine): Hotel „Europa”… Ciudat.

BUNICA ASPAZIA (după o scurtă pauză): Dar Ilarion de ce nu mai vine?

(Teodor are un scurt hohot de râs exploziv, apoi un alt hohot ceva mai lung; apoi râde nestăvilit cu un râs cam smintit.)

BUNICA ASPAZIA: Doamne fereşte, Tedi, ce te-a apucat?

TEODOR (încercând să se stăpânească): Mă gândeam… (Îl scutură un nou hohot de râs; ceilalţi se uită unul la altul, consternaţi.) Mă gândeam… că Ilarion… trebuie să fie la… hotel „Europa”! (Râde cu lacrimi.)

BUNICA ASPAZIA: Adică nu mai vine?

TEODOR: Păi de ce să nu mai vină? (Râde din nou, mai potolit, ştergându-şi lacrimile.)

BUNICA ASPAZIA: Dacă hotel „Europa” nu există…

TEODOR: Dracu’ ştie, poate că există. (Respiră adânc după râs.)

BUNICUL GAVRIL: Şi, mă rog, de ce să fie la hotel „Europa”?

TEODOR: Ştiu şi eu… (Alungându-şi un gând.) Fleacuri.

(Venindu-i o idee, Titus sare de pe scaun şi vine întins la Teodor.)

TITUS (apucându-l de umăr şi scuturându-l): Tată, nu-s fleacuri! Unchiul Ilarion e un prefăcut!

BUNICA ASPAZIA: Nu mai vorbi prostii, Titus. Cum o să fie Ilarion un prefăcut! Nu l-am chemat noi? Nu ne-a scăpat el de ticălosul ăla care era cât pe-aci să-mi mărite „Fetiţele”?

DENISA: Halal recunoştinţă!

TITUS (se răsuceşte brusc spre Denisa; cu un răcnet care îi face pe toţi să tresară): Halal fiică! Maică-ta zace acolo pe canapea, şi tu îi iei apărarea unui ticălos nenorocit, care a adus-o în halul în care este! (Începe să se plimbe, clocotind de furie.)

DENISA: Asta nu înseamnă că trebuie să răcneşti ca un apucat.

TITUS: Nu vezi că nici dacă răcnesc nu se trezeşte? Ăsta-i somn de om sănătos? (Se plimbă furios; oprindu-se, tuturor.) V-aţi uitat la el când i-a spus lui tanti Lili „Ar fi bine să nu pleci, verişoară Lili”? V-aţi uitat cu atenţie la el? Aţi văzut ce ochi avea? De fiară! Îmblânzită, bineînţeles. Dar tot fiară!… Altfel, sigur, foarte cumsecade la prima vedere, unchiul ăsta Ilarion! Ne-a adus totul înapoi. Mobila şi toate alea! Ba încă şi ceva pe deasupra! Whiskey! Trabucuri pentru bunicul! De toate!

DENISA: Şi-atuncea ce mai vrei?

TITUS: Vreau să ştiu!

DENISA: Ce vrei să ştii?

TITUS: Vreau să ştiu unde-i hotel „Europa”!

BUNICA ASPAZIA (după o scurtă tăcere): O să vină Ilarion şi o să-ţi explice.

TITUS: N-o să-mi explice nimica!

(De pe stradă se aude zgomotul unei maşini care opreşte.)

MARIA: De data asta e el! (O portieră trântită.) Haideţi să nu vadă că ne-am certat.

(Toată lumea se foieşte, încercând să-şi facă o mină destinsă. Intră Ilarion, vijelios, urmat de Elvira, amândoi bine dispuşi.)

ILARION: Ce surpriză plăcută! (Ocolind valiza lăsată de Tanti Lili, se îndreaptă întins către masă.) Masa pusă, toată lumea voioasă! Felicitări, verişoară Maria.

(Ilarion se aşează în capul mesei, iar Elvira alături de el. Toţi îl fixează cu priviri încruntate.)

MARIA (În timp ce se apropie de masă, urmată ce ceilalţi ai casei): Felicitările nu mi se cuvin mie. (Se aşează şi, după ea, toţi ceilalţi.)

ILARION: Dar cui? Cine altul putea s-o facă în casa asta, unde tu eşti stăpână recunoscută?

TITUS (cu ironie sumbră): Tanti Lili. (Îşi apropie scaunul şi se aşează.)

ILARION (după ce aruncă o privire indiferentă spre canapeaua unde doarme Tanti Lili, râzând uşor): Când avea ea timp să facă o asemenea… poznă?

TITUS (fixându-l pe Ilarion): După ce s-a întors de la hotel „Europa”.

ELVIRA: Dar ce are verişoara Lili, nu se simte prea bine?

ILARION: Cumnata.

ELVIRA: Poftim?

ILARION: Verişoara Lili ţie ţi-e cumnată.

ELVIRA: Cumnată, fireşte. Ce-i cu ea?

MARIA: Doarme.

ILARION (râde neîncrezător; apoi cu mirare prefăcută): Zău? Chiar doarme? (Râde neîncrezător.) Nu se poate. Se preface. Verişoara Lili se ţine de şotii, ca de obicei.

TITUS (ca mai sus): Unde să fie oare hotelul ăsta „Europa”?

ILARION: Dar de unde ştii că a fost… acolo?

TITUS: Scrie pe etichetă.

ILARION (aruncă o privire spre valiză): Da?… (Se preface că încearcă să-şi aducă aminte.) N-nu ştiu… Chiar nu ştiu. Poate că…

TITUS: Hotel „Europa” trebuie că se află undeva la munte… Sau într-o pădure. Undeva unde aerul e tare şi te face să dormi.

BUNICA ASPAZIA: Nu începem să mâncăm? Mie mi-e foame.

ILARION: Bună idee, mătuşă Aspazia. Şi mie mi-e foame.

MARIA: Poftă bună.

(Toată lumea începe să mănânce, în afară de Titus, care rămâne pe gânduri.)

ILARION (mâncând): Şi să lăsăm speculaţiile, dragă nepoate Titus. Mai bine ai mânca şi tu. Turismul e o instituţie creată pentru odihnă şi voie bună, nu pentru gânduri negre.

BUNICA ASPAZIA: La masă omul trebuie să fie bine dispus şi să nu se gândească decât la ceea ce mănâncă.

ILARION: Absolut!

(Tăcere prelungită. Toată lumea mănâncă. Titus sare în picioare.)

MARIA (neliniştită): Ce-i, Titus?

TITUS (face câţiva paşi, apoi se întoarce către masă): Ştiţi ce am de gând să fac?

MARIA: Ce vrei să faci, Titus?

TITUS: Să văd unde e hotel „Europa”.

(Se îndreaptă hotărât spre scară, pe care o urcă în fugă.)

TABLOUL IV

Seară. Familia se află în camera de zi, la cafea, împreună cu Ilarion şi cu Elvira. Titus lipseşte. Tanti Lili, într-o rochie albă de mătase, lungă până la pământ, aeriană, ţinând un ţigaret lung între degete, coboară scara treaptă cu treaptă, cântând.

TANTI LILI: Oci ciornîie, oci strastnîie, oci jgucie i prekrasnîie. Kak liubliu ia vas, kak baius’ ia vas, znat’ uvidel vas, ia v nedobrîi ceas. (Ajunsă jos, se reazemă de spatele canapelei, zâmbind melancolic.)

ELVIRA (aplaudă, la început singură, apoi i se alătură Ilarion): Bravo, cumnată Lili! (Tanti Lili se înclină uşor.)

TANTI LILI: Îmi dai să aprind, Visarion?

ILARION (râde mânzeşte, uitându-se în dreapta şi în stânga): Cu plăcere, verişoară Lili. (Se apropie de Tanti Lili; dându-i să aprindă.) Mă cheamă Ilarion.

TANTI LILI: Poftim?

ILARION: Pe mine mă cheamă Ilarion.

TANTI LILI: A, da. Mulţumesc, Ilarion.

ILARION: Cu plăcere. (Se întoarce la locul lui.)

TANTI LILI (pornind către mijlocul încăperii): Astă seară nu bem nimica?

ILARION: Ce vrei să bei, verişoară Lili?

TANTI LILI: Whiskey. (Suflă fumul în tavan.)

ILARION: Bine. (Dă să se scoale.)

TANTI LILI: Titus, du-te tu în bucătărie şi adu-ne o sticlă de whiskey. Şi vezi, nu uita de pahare.

(Gazdele se uita una la alta. Bunicul Gavril are un acces de tuse.)

MARIA (încurcată): Lili dragă… Titus nu-i aici.

AURORA (ridicându-se): Lasă că mă duc eu. (Iese.)

TANTI LILI: Nu? Dar unde e?

MARIA: N-nu ştiu. A ieşit puţin.

BUNICA ASPAZIA (naiv): Parcă spunea că se duce la hotel „Europa”.

MARIA (printre dinţi): Taci, mamă!

TANTI LILI: Unde?

ILARION: Verişoară Lili, nepotul Titus e băiat mare. Nu prea obişnuieşte să ne dea socoteală pe unde umblă.

TANTI LILI: Bărbaţii sunt nişte bestii. Toată ziua umblă cu seringi în mână. Şi-s gata oricând să procreeze.

MARIA: Lili!

TANTI LILI: Eu i-aş castra pe toţi.

BUNICA ASPAZIA: Vai, dragă Lili. Vorbeşti urât. Şi vorbeşti prostii. Asta ar însemna să piară lumea!

TANTI LILI: …În neant. (Aurora se întoarce de la bucătărie aducând o tavă cu pahare şi o sticlă de whiskey.) Dă-mi sticla, Aurora. (Ia sticla şi un pahar.) Scuză-mă, Ilarion. De ce nu-mi dai o palmă? (Îşi toarnă şi bea.)

ILARION: Eşti prea doamnă, verişoară Lili, ca să fac una ca asta.

TANTI LILI: Nu-i aşa? Tu eşti un bărbat prea stilat. Un adevărat cavaler. (Elvirei.) A reuşit să-ţi smulgă inelul, Elvira?

ELVIRA: Ce tot vorbeşti? Ce inel?

TANTI LILI: Ăla pe care l-ai agăţat de spânzurătoare, acum două secole şi jumătate.

ELVIRA (iritată): Cumnată Lili, tu nu ştii ce… (Ilarion o face să tacă punându-i mâna pe braţ.)

TANTI LILI (ridicând sticla în văzul tuturor): Mai vrea cineva?

BUNICA ASPAZIA: Aş vrea şi eu un strop. (Tanti Lili se duce la Bunica Aspazia şi îi toarnă în pahar.) Mulţumesc, Lili.

TANTI LILI: „Aşchia nu sare departe de trunchi”, nu-i aşa, mamă?

BUNICA ASPAZIA: Aşa e, iubito.

ILARION (cu un gând ascuns): Eu aş deschide televizorul. (În drum spre televizor.) Are cineva ceva împotrivă?

TANTI LILI: Şi dacă ar avea? (Ridicând sticla.) Altul la rând.

BUNICUL GAVRIL: Pune-mi şi mie niţel, dragă Lili.

ILARION (de lângă televizor, cu intenţia de a-i vorbi lui Tanti Lili între patru ochi): Verişoară Lili, vrei să-mi pui şi mie puţin whiskey, te rog?

TANTI LILI: Binevoieşte şi ia-ţi singur. (Pune sticla pe masă, ostentativ, şi se aşează.)

(Furios, Ilarion se duce şi îşi toarnă în pahar.)

DENISA (ia sticla): Vrei, Aurora?

AURORA: Nu, mulţumesc.

TANTI LILI: Faci o mare greşeală, dragă Aurora. Nu fiindcă în vin stă adevărul. De altfel, nici nu-i vin. Dar licoarea asta saxonă e foarte bună, te rog să mă crezi. Ţi-o spun în calitate de femeie pierdută pentru totdeauna.

ILARION: Verişoară Lili, vrei să fii aşa de bună să nu te mai dai în spectacol?

TEODOR (după o scurtă pauză): Denisa, vrei să-mi pui şi mie?

DENISA (apropiindu-se de Teodor): Ah, scuză-mă, unchiule, am uitat de tine. (Îi umple paharul.)

TEODOR: Mulţumesc. (Ridică paharul.) Noroc la toată lumea. (Bea.) Bun!

BUNICA ASPAZIA (lui Ilarion): E tot al preşedintelui…?

ILARION: …Kennedy. Da, tot al lui.

TANTI LILI: Preşedintele i-a dat o lădiţă întreagă acum vreo cinsprezece ani. Serviciu contra serviciu.

ILARION (râde): Ce tot spui, verişoară Lili! Acum cinsprezece ani preşedintele nu era decât un flăcău.

MARIA (cu intenţia de a schimba subiectul): Denisa, pe mine văd că m-ai uitat.

DENISA: A, da. Te rog să mă scuzi, mătuşă. (Apropiindu-se cu sticla.) Eram atentă să nu scap ceva din ce spune mama! (Îi toarnă în pahar Mariei.)

MARIA (ca mai sus): Noroc!… Noroc la toată lumea! (Ia o duşcă zdravănă.) Mmmm! O grozăvie de whiskey! Ştiu că nu spun nimic nou, dar într-adevăr n-are gusturi rele preşedintele Kennedy. Mi se pare că e de origine irlandeză, aşa că nu-i de mirare că-i place whiskey-ul.

ILARION: Pe mine vă rog să mă scuzaţi un minut. (Se ridică şi o porneşte către telefon.) Am de dat un telefon.

TANTI LILI: Da, Ilarion. Dă telefon. Eu sunt pregătită să-i însoţesc.

(Ilarion se opreşte pentru o clipă, apoi îşi continuă drumul spre telefon. Formează un număr.)

BUNICA ASPAZIA (lui Tanti Lili): Pe cine să însoţeşti? (Mariei.) Pe cine să însoţească?

TANTI LILI: Ba chiar, ca să pară mai verosimil, sunt gata să dau şi ochii peste cap.

BUNICA ASPAZIA (cu vocea tremurându-i de nelinişte): Ce-i asta? Ce se petrece aici? (Strigând.) Ilarion, nu mai da niciun telefon!

(Ilarion vorbeşte la telefon; nu se aude ce spune.)

TANTI LILI: Lasă, mamă. Găseşte mai bine un proverb potrivit.

BUNICA ASPAZIA (lui Ilarion, care se întoarce la locul lui, cu ostilitate): Ce-ai vorbit? De ce nu ne laşi în pace?

TANTI LILI (lui Ilarion, cu răceală): Când vin?

ILARION (cu o oarecare bunăvoinţă, aşezându-se): Nu vine nimenea, verişoară Lili. (Bunica Aspazia răsuflă uşurată.) Nu mai fi aşa de bănuitoare.

TANTI LILI (după o scurtă pauză, cu voce inexpresivă): Ştii ce, cumetre Ilarion. Aproape că înclin să te cred. În fond, persoana mea e atât de neînsemnată în comparaţie cu „jocurile” tale, că nici nu merită să-ţi pierzi vremea cu mine. Ştii ce, cumetre Ilarion, nu vrei să dăm cărţile pe faţă?

ILARION: Verişoară Lili, iar începi? (Elvira ridică ochii în tavan şi clatină din cap a exasperare.)

TANTI LILI: Familia asta atât de… „simpatică” şi care pe deasupra mai e şi a ta merită atâta lucru, nu crezi?

ILARION (bănuitor): Ce merită? Ce vrei să spui?

TANTI LILI: Merită adevărul, cumetre Ilarion.

ILARION: Eu n-am ascuns niciodată adevărul. Şi te rog să nu-mi mai spui „cumetre”.

TANTI LILI (îl priveşte lung): Mda. (Continuă să-l privească; apoi, abrupt): Cum e cu mobila?

ILARION (luat prin surprindere, se bâlbâie; apoi cu calm prefăcut): A, cu mobila!… (Râde.) Cu mobila… (Oftând.) Păi, cum să fie… (Redevenind brusc sever.) Ştii ce, verişoară Lili, te-am lăsat în voia ta şi te-am tot lăsat. A sosit timpul să-şi vadă fiecare de-ale lui. (Din ce în ce mai autoritar, ridicându-se de pe scaun.) Fiindcă altfel se duce dracului totul!

ELVIRA: Aşa e.

ILARION (lui Tanti Lili): Ai vrut să ştii cum e cu mobila… (Tuturor.) Foarte bine. Atunci, să se ştie. Am cumpărat mobila. Nu consider că am vreo obligaţie să mă justific pentru ceea ce am întreprins, dar totuşi o fac. Ca să se ştie. Şi fiindcă n-am comis nicio greşeală. Am cumpărat această mobilă fiindcă nu exista altă soluţie. Eu nu sunt hoţ şi deci nu puteam s-o fur. Cu toate că alţii au fost, eu nu sunt. (Foarte apăsat.) Aşa că mobila nu este furată. E cumpărată. Şi anume, în rate. Şi anume, ratele sunt pe numele vostru. Fiindcă eu nu sunt hoţ, dar nu sunt nici bancher. Şi chiar dacă aş fi, aşa e drept şi logic să fie.

(Din acest moment, până la sosirea brancardierilor, replicile curg prompt, fără ezitări şi fără pauze.)

BUNICA ASPAZIA: Dar asta înseamnă că „Fetiţele” au fost evaluate. Pot să ştiu şi eu la cât au fost evaluate?

ILARION: N-au fost evaluate numai „Fetiţele” ci şi tot restul. Şi dacă vrei să ştii, scumpă mătuşă Aspazia, evaluarea nu se face după criterii sentimentale.

BUNICUL GAVRIL: Atunci, la kilogramul de vopsea?

ILARION: Fără ironii, unchiule Gavril, te rog foarte mult.

BUNICA ASPAZIA: Dar n-a fost nicio ironie. Şi eu am întrebat.

ILARION: La kilogramul de vopsea, la kilogramul de pânză, la kilogramul de lemn pentru ramă şi chiar şi la kilogramul de talent, dacă vrei. Sunt experţi care pun totul în cumpănă, de asta poţi să nu te îndoieşti. Totul se pune în cumpănă.

TEODOR: Cu produsele fabricate e mai simplu.

ILARION: Te referi la ceva anume?

TEODOR: La televizor, de exemplu.

ILARION: Da, cu televizorul a fost mai simplu. Fiecare piesă are un preţ, se adaugă manopera şi aşa mai departe. Mai ales că, fiind nou, n-a trebuit să se scadă uzura.

BUNICA ASPAZIA: Dar uzura cum se evaluează?

ILARION: Foarte simplu, se apreciază durata totală de folosinţă a obiectului sau a produsului finit, se scade din data la care ne aflăm data fabricaţiei, iar durata obţinută se împarte la durata totală de folosinţă şi se obţine un procent, care se aplică la preţul obiectului sau al produsului finit nou.

BUNICA ASPAZIA: Da? (Surescitată.) Dar… Dar… care este durata de folosinţă a unui tablou?

ILARION: Dar ce-i aicea, mătuşă Aspazia, conferinţă de presă?

BUNICA ASPAZIA: Am vrut doar să ştiu.

ILARION: Dacă ai vrut să ştii, află dumneata că procentul se aplică doar la fabricate. Or, un tablou, ştie oricine, nu este un fabricat ci un obiect de artă. Obiectelor de artă li se aplică un regim special.

BUNICA ASPAZIA: Aha. Aş… Aş… Aş vrea să mai pun o întrebare, dacă se poate.

ILARION: Zău, mătuşă Aspazia, n-avem acuma timp de întrebări.

BUNICA ASPAZIA: Numai una.

ILARION: Ei hai, dă-i drumu’.

BUNICA ASPAZIA (surescitată): Aş… Aş… vrea să ştiu… cum au apreciat experţii „Fetiţele” mele.

ILARION: Experţii au găsit că „Fetiţele” sunt bine puse în valoare de către autorul picturii, că umbrele copacilor sunt redate corect, că din îmbrăcămintea pe care fetiţele au lăsat-o pe trunchiul prăbuşit de pe mal nu lipseşte nimica şi că adâncimea pârâului la mijloc poate fi estimată la circa şaptezeci de centimetri.

BUNICA ASPAZIA: Doar atât?

ILARION: Ei, ce vrei, mătuşă Aspazia, nu-i decât un pârâu.

BUNICA ASPAZIA: Nu, vreau să spun că asta-i tot ce-au găsit de spus?

ILARION: Păi ce altceva mai vrei?

BUNICA ASPAZIA: Eram curioasă să ştiu dacă le-a plăcut.

ILARION: Plăcerea n-a intrat în atribuţiile comisiei. (Scurtă pauză.) Aşa stând lucrurile, ca să fie totul clar… (Scoate un bileţel.) şi să n-avem discuţii mai târziu, situaţia se prezintă în felul următor. Ratele, incluzând preţul mobilierului, obiectele de uz casnic noi şi recondiţionate, pentru care uzura a fost redusă de la… (Turuie.) şaptezeci şi cinci la treizeci şi cinci la sută prin adaos de piese noi a căror valoare se ridică la cinsprezece virgulă şapte la sută din valoarea obiectelor şi produselor finite vechi la preţul acestora considerat la data fabricării lor, dar la indicii actuali ai pieţei, se întind pe durata a o sută patruzeci şi două de luni cu scadenţa în ultima zi a lunii cu o bonificaţie de zero virgulă şaptezeci şi cinci la sută din cuantumul lunar pentru plata până la data de zece a fiecărei luni sau cu o bonificaţie de zero virgulă şaizeci la sută pentru plata până la data de cinsprezece a fiecărei luni, cifrându-se la suma de o mie trei sute şaptezeci şi cinci pentru primele cinzeci şi două de rate şi o mie două sute douăzeci pentru următoarele patruzeci de rate şi o mie treizeci şi şapte de lei pentru restul, plus dobânda de patru virgulă cinci la sută din cuantumul total eşalonat în părţi egale începând cu luna viitoare până la ultima rată. E totul clar? Aveţi întrebări?

TANTI LILI (după o scurtă pauză): Mai bine du-te şi fă nani, cumetre Ilarion. Ne descurcăm noi.

ILARION (lui Tanti Lili, cu subînţeles): Dintr-o clipă într-alta ai să faci şi tu nani.

BUNICA ASPAZIA: Şi mie mi-e somn.

(Intră doi brancardieri vânjoşi, în halate albe, şi se opresc la uşă, în aşteptare.)

BUNICA ASPAZIA (lui Tanti Lili): Dumnealor sunt doctori? Dar nu i-a chemat nimenea!

TANTI LILI: Nu-s dumnealor chiar doctori. Dar au fost chemaţi. (O porneşte către brancardieri.) Eu i-am chemat.

BUNICA ASPAZIA: Dar de ce, iubito, nu te simţi bine?

TANTI LILI: În ultima vreme am cam avut viziuni. (Lui Ilarion.) Puteai să alegi şi tu doi indivizi mai scuturaţi.

ILARION (pornind-o către scară): Noapte bună. (Urcă scara în grabă, urmat de Elvira, şi dispare.)

TANTI LILI (în urma lui Ilarion): Pa. Somn uşor… (Cu năduf.) Mânca-te-ar şobolanii! (Goleşte paharul şi îl pune pe colţul mesei; brancardierilor.) E târziu. Să mergem, domnilor. (Iese urmată de brancardieri.)

(Tăcere. Prin uşa rămasă întredeschisă se strecoară Titus. Poartă haine străine, mototolite şi lăbărţate. Ţine o valijoară cu o etichetă pe care stă scris „HOTEL EUROPA”. Pare complet absent. Înaintează către mijlocul încăperii, clătinându-se.)

AURORA: Titus! (Aleargă spre Titus, dar se opreşte după câţiva paşi, îngrozită.) Ce-i cu hainele astea de pe tine? De unde le-ai luat? Titus! (Se apropie cu teamă de el, îi ia valijoara şi o pune jos.) Sunt haine de găsit? Scoate-le de pe tine chiar aicea la uşă! O să le ardem! (Dă să-i scoată sacoul.)

TITUS (oprind-o cu un gest): Lasă. Acolo totu-i atât de curat…

AURORA: Unde acolo?

TITUS: La hotel „Europa”.

BUNICA ASPAZIA (celorlalţi): Iarăşi hotel „Europa”?

TITUS: Alb… şi curat. (Scurtă pauză.) N-are voie să ia nimeni… conuri de brad.

BUNICA ASPAZIA: Da’ de ce n-are voie să ia?

MARIA: Lasă, mamă. (Sprijinindu-l pe Titus împreună cu Aurora şi conducându-l spre canapea, în timp ce Teodor clocoteşte de furie.) Vino, băiatule. Ştiu că poţi să mergi şi singur, dar vino cu noi. (Îl ajută să se întindă pe canapea. Se aşează împreună cu Aurora pe marginea canapelei.)

TEODOR (fierbând): Şi acuma cine vine la rând?

BUNICUL GAVRIL: Mai bine era cu Visarion. Era el cam bădăran, dar măcar ştiai la ce să te-aştepţi.

BUNICA ASPAZIA: Ce?! Nu cumva ai de gând să-l chemi înapoi. (Lui Teodor.) Spune şi tu, Tedi. E Visarion un om după care să-ţi pară rău?

TEODOR: Nu. Nu e. (Iluminat de o idee.) Dar dacă…?

MARIA (ridicându-se încet de pe canapea, cu faţa luminată): Şi eu m-am gândit, Tedi!

(Maria dă fuga la măsuţa pe care stă telefonul. Ceilalţi ai casei se îmbulzesc în jurul ei.)

MARIA (frunzărind cu înfrigurare agenda cu numere de telefon): Unde eşti, Felix?… Unde eşti, Felix?… Uite-l! (În timp ce Teodor îi ţine agenda deschisă, Maria smulge telefonul din furcă, formează un număr şi aşteaptă nerăbdător.) Hai, Felix, răspunde! Răspunde mai repede!… Alo! Felix, tu eşti?… Nu! Lasă asta! Ascultă-mă! (Turuie în receptor.) Vino şi scapă-ne! Am avut proasta inspiraţie să-l chem pe Ilarion vărul meu şi ne-a adus toată mobila înapoi şi tablourile şi-un televizor, ca să ne trezim după aia că toate erau cumpărate în rate, o sută patruzeci de rate…

BUNICUL GAVRIL: O sută patruzeci şi două!

MARIA: Asta-nseamnă unsprezece ani şi mai bine, de unde să luăm atâţia bani? Şi pe deasupra soră-mea Lili a fost la hotel „Europa” de unde a venit plutitoare de-a binelea şi a dormit după aia vreo douăzeci de ore şi a plecat din nou, a fost şi Titus acolo, încă doarme şi nimenea nu spune nimica. Vino, Felix! Vino cât poţi de repede!

CORTINA

Continuarea aici

Despre Paul Tumanian

Născut în 1938, Chişinău–Lăpuşna. Absolvent al Facultăţii de Matematică şi Fizică, Universitatea Bucureşti, 1960. Publicaţii: *) Volume de proză: UN PAHAR DE CINZANO (povestiri), Editura pentru Literatură, 1969, 194 p.; DOMNUL MARIUS ŞI DOAMNA CEA MICĂ (roman), Editura „Ararat”, 1995, 176 p.; URMA SCAPĂ TURMA (roman), Editura „Ararat”, 1997, 310 p.; CONSPIRAŢIA INOCENŢILOR (povestiri), Editura „Ararat”, 1999, 301 p.; CU SPATELE LA TERENUL DE JOC (povestiri), Editura „Paralela 45”, 2005, 150 p.; REFUGIU ÎN VECHIUL REGAT (roman), Editura „Limes”, 2012, 215 p.; VISUL VĂDUVEI (povestiri), Editura „Limes”, 2013, 285 p.; MANECHINE (povestiri), Editura Institutului European Iași, 2014, 333 p. *) Volume de traduceri: ADEVĂRUL DESPRE CERNOBÎL, de G. Medvedev (eseu ştiinţific — traducere din lb. rusă), Editura „Humanitas”, 1992, 216 p.; FATA DIN ALSACIA de B.E. Stevenson (roman — traducere din lb. engleză, în colaborare), Editura Cezareea, 1993, 227 p.; MEMORII de A. Saharov (memorialistică — traducere din lb. rusă, în colaborare), Editura „Litera”, 1996, 874 p. COPIII TERIBILI de Jean Cocteau (roman — traducere din lb. franceză), Editura „Paralela 45”, 2005, 120 p. *) Proză în periodice: Povestiri în revistele: „Viaţa românească”, „Luceafărul”, „Vatra”, „Convorbiri literare”, „Basarabia” (Rep. Moldova), „Origini” (SUA), „Orizont”, „Familia”, „Euphorion”, „Contrapunct”, „Empireuma” (Spania), „Casa del Tiempo” (Mexic). Publicistică: articole de politică, atitudine civică şi mediu înconjurător în: „Cotidianul”, „22”, „România liberă”, „Timpul” etc. Redactor-şef al revistei „Re-Mediu” (ecologie/protecţia mediului), editată de Grupul Ecologic de Colaborare (1997–2000). Fost membru al Uniunii Scriitorilor — retras.
Acest articol a fost publicat în Oaspeții, Piese de teatru. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s